20 November 2017

MCV: progrese sau «frecţie»? (RO, preocupat)


Aşadar, ne rămâne să ne concentrăm pe a face lucruri bune, cu bunăvoinţă şi bună-credinţă, respectiv să nu ne irosim timpul şi resursele în controverse inutile. De exemplu, în analiza pe care am făcut-o despre legile justiţiei, am identificat cam 160 de propuneri pozitive, utile, care ar putea contribui la mai buna funcţionare a instanţelor şi parchetelor. Astfel de propuneri ar fi trebuit să vină de la COMS ori de la altă structură de management strategic al reformelor în justiţie. De aici mai departe, dacă şefii partidelor parlamentare ar agrea să adopte doar aceste propuneri consensuale în procedura de urgenţă, sunt convins că asta ar mări încrederea cetăţenilor şi în justiţie, şi în politicieni. Dacă, în schimb, rămânem concentraţi doar pe cele vreo 40 de propuneri controversate, dintre care cam 15 sunt chiar inacceptabile, riscăm să ne blocăm pe o «linie Maginot,» într-o confruntare de uzură, care nu ne poate aduce nimic bun în viitor. [integral pe europunkt.ro]

sursa: Facebook/Veniamin Micu (posibil Jean-Jacques Sempé?)

15 October 2017

Din lac în puț? (RO, aproape epistolar)

Am învățat multe lucruri bune de la Omar Ahmad și chiar le transmit mai departe, de câte ori am ocazia. Deși nu folosesc pe deplin tehnica scrisorii de mână, măcar un lucru pot să-l fac azi exact așa cum ne sfătuiește Omar: Domnule ministru Tudorel Toader, cred că sunteți prost sfătuit! Concret, inițiativa de-a scoate Inspecția Judiciară (IJ) de sub pulpana instituțională a Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) e din ce în ce mai confuză. Am mai văzut așa ceva în 2013, când dl Liviu Dragnea era ministrul dezvoltării regionale, iar proiectul de lege privind „descentralizarea” (chipurile!) a fost, în cele din urmă, declarat neconstituțional, chiar dacă alte argumente decât ale noastre au fost luate în considerare, la acea vreme, de CCR.




În proiectul de modificare a „legilor justiției,” există și lucruri bune; din totalul de peste 180 de modificări punctuale, aproape 140 dintre propuneri ni se par OK. De asemenea, sunt încântat de faptul că EPPO (Parchetul European) a devenit o prioritate pentru Ministerul Justiției și c-ar putea fi inaugurat chiar în prima jumătate a anului 2019, când România va asigura secretariatul Consiliului UE. Însă lucrurile bune pălesc în fața celor făcute în pripă. Promit că voi reveni cu analize similare la subiectele din proiect care încă nu au fost discutate în spațiul public (detalii), dar cea mai recentă declarație a dlui ministru mă obligă să scot în evidență acum ideile care nu-s deloc OK în privința Inspecției Judiciare:


  1. Expunerea de motive a proiectului de modificare a „legilor justiției” nu conține niciun fel de argumente privind motivele sau obiectivele mutării IJ de sub CSM.
  2. Nu e clar dacă IJ ar fi avut o performanță suboptimală (și cum anume am măsurat-o), nici dacă CSM ar fi avut vreo influență (și care anume a fost acțiunea blamabilă).
  3. Propunerile concrete din proiect nu explică de ce-am vrea sau la ce ne-ar folosi să scoatem IJ din autoritatea judecătorească, dar inspectorii judiciari să rămână magistrați.


Cu alte cuvinte, pare că ne aflăm în fața unei false probleme din toate punctele de vedere: pare să fi fost creată artificial, pare să nu ofere soluții pe termen lung, pare să ridice noi probleme prin efectele asupra sistemului și prin cheltuielile necesare pentru implementare. Cea mai recentă declarație a dlui ministru Toader e grăitoare în acest sens, din cel puțin 3 motive:
  • amânarea cu 6 luni a măsurilor de organizare ilustrează complicațiile instituționale pe care le-ar implica adoptarea și implementarea acestei măsuri;
  • sugerarea reorganizării IJ prin acte normative de ordin inferior legii denotă o gravă carență de cunoaștere a principiilor și prevederilor constituționale;
  • subordonarea IJ față de Consiliul de Management Strategic (COMS) arată o înțelegere eronată a funcționării instituțiilor și dispreț față de obiectivele din SDSJ.


Concret, cel mai recent raport de audit cu privire la managementul IJ ne arată că există niște deficiențe, dar nu susține că acestea ar proveni din relația cu CSM. Dimpotrivă, recomandă ca IJ să fie consolidată ca o structură autonomă operațional în cadrul CSM. Mai mult decât atât, păstrarea IJ la CSM este 100% compatibilă cu obiectivele din SDSJ și planul de acțiune aferent, respectiv cu recomandările din cel mai recent raport MCV. În cursul anului 2016, IJ a soluționat circa 4.500 de lucrări privind judecătorii și circa 1.900 privind procurorii, ceea ce nu știm nici dacă-i bine, nici dacă-i rău, prin raportare la cei vreo 4.500 de judecători care au pe rol cam 3 milioane de dosare pe an și cei vreo 2.600 de procurori care procesează tot cam 3 milioane de lucrări pe an.


Un lucru, însă, e clar, la nivel de principiu constituțional (art. 134, alin. 2): numai CSM poate „judeca” răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor, iar procedura care privește „ancheta” disciplinară, inclusiv organizarea IJ, trebuie stabilită prin lege organică. Acum, IJ este reglementată prin Legea 317/2004, care este lege organică; pentru a fi așezată în subordinea MJ tot prin lege organică, soluția șmecherească este propusă prin modificarea Legii 304/2004. Și spun că e șmecherească pentru a nu spune c-ar fi chiar frauduloasă, din cel puțin 2 motive:
  • dacă IJ trece în subordinea Executivului, nu mai poate face obiectul reglementării prin legea care privește organizarea judiciară, ci
  • trebuie să fie reglementată prin legea 90/2001 privind organizarea Guvernului și a ministerelor!


Nu în ultimul rând, trebuie arătat că mutarea IJ din cadrul CSM în coordonarea COMS nu ar rezolva niciuna dintre eventualele probleme (cel mai probabil false) care ar fi putut decurge din faptul că mecanismul decizional colectiv ar fi fost prea lent sau prea complicat. Înlocuirea unui for colectiv (CSM) cu un altul (COMS) poate chiar agrava deficiențele pentru o perioadă, până când noul for ar înțelege complexitatea activității IJ. Iar dacă nu știm care o fi fost acțiunea blamabilă a CSM față de IJ, cum ne asigurăm c-am putea s-o prevenim în relația dintre COMS și IJ? Și mai grav, COMS a fost înființat printr-un protocol de colaborare interinstituțională, nu prin lege organică; și este un organism fără personalitate juridică, responsabil exclusiv de implementarea, ajustarea sau dezvoltarea SDSJ. Cu alte cuvinte, mutarea IJ sub COMS ar putea fi neconstituțională, iar funcționarea IJ acolo ar putea fi ilegală, dincolo de ineficientă.


Desigur, ar exista o soluție privind creșterea autonomiei IJ, cu reglementare corectă, prin lege organică de înființare a unei autorități administrative autonome (vezi legea ANI, de exemplu), dar numai dacă devine clar din ce motiv sau în ce scop am vrea să facem acest lucru. Însă și în acest caz trebuie lămurit un aspect important: poate un magistrat să fie „anchetat” disciplinar de un funcționar? (știm că poate fi „cercetat” administrativ de un funcționar, dar nu e clar dacă și disciplinar). Dacă nu se poate, atunci IJ trebuie să rămână parte a autorității judecătorești, în cadrul sau sub autoritatea/coordonarea CSM; dacă se poate, atunci IJ trebuie să renunțe la modalitatea de recrutare a inspectorilor dintre magistrați (detașați pe durate de timp limitate) și să-și creeze un corp de inspectori-funcționari, complet separați de corpul magistraților.


În plus, dacă IJ iese din cadrul autorității judecătorești, dar inspectorii judiciari continuă să fie recrutați dintre magistrați, mai avem de soluționat 2 probleme spinoase: Ar însemna că, în loc de excepție (oricum prea frecventă pentru gustul meu), s-ar institui o adevărată regulă privind detașarea magistraților în funcții/posturi din afara autorității judecătorești. Iar o astfel de regulă ar săpa la temelia principiului constituțional al separației puterilor în stat (art. 1, alin. 4), pe care inclusiv dl Toader l-a invocat în sensul că magistrații trebuie să-și vadă de treabă în Justiție, nu în Executiv. Astfel, dacă IJ iese din cadrul autorității judecătorești, dar vrem sa păstrăm excepția în privința detașărilor și să respectăm separația puterilor, inspectorii ar trebui să devină un fel de polițiști (agenți constatatori), iar asta ar însemna o diminuare semnificativă a statutului lor profesional.


Analiza funcțională realizată de Banca Mondială arăta încă din 2013 că era nevoie de o definire mai clară a obiectivelor IJ, a rezultatelor așteptate de la activitatea acesteia, a indicatorilor cu care măsurăm impactul acelei activități; abia după ce ar fi clar redefinite toate acestea, Banca Mondială sugera că IJ ar merita să devină o agenție cu un grad mai mare de independență. Și cam în direcția asta ar merge și obiectivele înscrise în SDSJ, dar încă nu avem un raport de progres din care să înțelegem dacă s-au schimbat parametrii de funcționare—dacă am fi avut un astfel de raport, garantat ar fi fost citat în expunerea de motive a proiectului de modificare a „legilor justiției.” Cine știe, poate chiar ar fi convins încă un membru CSM să voteze în favoarea unui aviz pozitiv? ;)

Închei aici, arătând încă o dată că toate considerațiile de mai sus ar fi trebuit să facă obiectul unei note de consiliere în atenția ministrului. Dacă acest lucru nu s-a întâmplat deloc, dl ministru Toader trebuie să înghețe proiectul de modificare a „legilor justiției” până când analizează feedbackul similar primit din sistem (arhivă .rar) sau până când își recrutează un consilier competent. Dacă a primit o astfel de notă, dar considerațiile de mai sus lipsesc, înseamnă că e prost sfătuit, iar acel consilier trebuie demis imediat! În fine, dacă a primit o notă care conținea considerațiile de mai sus, dar a ales s-o ignore, înseamnă că e prost sfătuit de colegii din Guvern și/sau majoritatea parlamentară PSD-ALDE, așa c-ar trebui să se opună măsurii, chit ca asta l-ar putea costa funcția de ministru…

12 October 2017

Ordine vs. Libertate (RO, unionist)

Când eram copil și făceam ochi în lume, aveam senzația că unele cuvinte se înrudesc doar pentru că sună la fel. Astfel, odată ce-am aflat că există undeva o Catalonie, am tras concluzia fermă că oamenii de-acolo sunt tot un fel de zei ai Olimpului, dar unii care sigur umblă pe catalige și sunt chiar înzestrați cu capacitatea de-a ține-n frâu catastrofele și cataclismele (ori de-a le dezlănțui asupra celor care nu le îndeplinesc voia). Eram convins că ei inventaseră catalogul de note de la școală și că, fiind marinari iscusiți, tot ei creaseră catamaranul, acea ambarcațiune extrem de stabilă pe furtună. Despre cataractă credeam că era pedeapsa individuală pe care acei zei le-o aplicau oamenilor care nu le-ar fi urmat regulile și învățăturile. Ciudat, însă, nu mi-a trecut niciodată prin cap să leg numele Cătălin/a de Catalonia, poate pentru că nu sună chiar la fel :)


Acum, că evenimentele din Catalonia s-au mai liniștit un pic, mi se pare că există cel puțin 3 lucruri pe care le-am putea învăța din experiențele de-acolo:
  • pentru UE, niște lucruri care privesc dubla măsură a mesajelor de la Bruxel;
  • pentru România, despre riscul unei garde naționale în subordinea politicienilor;
  • pentru politologi (și juriști?), despre recalibrarea dezbaterii ordine vs. libertate.
Despre cel de-al treilea subiect am discutat un pic, tangențial, la conferința CEREFREA de săptămâna trecută, dar încă nu sunt sigur că subiectul e copt; oricum, nu era subiectul central al discuțiilor acelei conferințe. Dar mie mi se par fascinante mișcările de acest gen, privesc cu interes la Scoția, așa cum m-am interesat și de Crimeea, iar preferința mea este pentru o Uniune Europeană fără state/guverne naționale.


source: Wikimedia Commons/Libertas
În discursul despre starea uniunii, #SOTEU, dl Juncker avansa ideea de-a lucra mai intens cu actorii interesați de la nivel regional și local, în chestiunile care privesc viitorul UE. Susținerea neechivocă a listelor transnaționale (paneuropene) pentru partidele/familiile politice europene, la alegerile europarlamentare din 2019, se înscrie tot în ideea strângerii legăturilor directe dintre cetățenii europeni și instituțiile UE, eventual prin „șuntarea” structurilor și proceselor politice naționale ale statelor-membre. Totuși, când subiecte gen Catalonia sau Scoția se încing, pare că UE le ia partea statelor-naționale, uitând de promisiunile „regionale” de-acum o lună :( De fapt, retorica despre libertate se împiedică în fața interesului de-a conserva ordinea!


Desigur, din lupta pentru „independență” a catalanilor, ne rămâne trista amintire a intervenției brutale a trupelor din Guardia Civil împotriva unor oameni purtând în mâini buletine de vot… Și cred că-i evident pentru toată lumea că nu utilizarea legitimă a forței era de criticat, ci utilizarea unei forțe disproporționate! Mie, episodul ăla mi-a evocat intenția dlui Nicolicea de-a înființa o gardă națională în subordinea Parlamentului (bine că aventura s-a încheiat; actualizare, 3 zile mai târziu: aflu că s-a schimbat frontul, iar problema se mută în administrația locală, prin companii de pază și securitate finanțate integral din bani publici, la PMB și la PS3, de exemplu :( ). Întrucât majoritatea PSD-ALDE tot bate toba cu retorica despre mitul suveranității și atotputerniciei Parlamentului, m-am îngrozit cu gândul la riscul intervenției cu forță disproporționată împotriva unei părți a cetățenilor. Și aici vedem tot contrapunerea dintre conservarea ordinii și protejarea libertății.


Politologic vorbind, asistăm de ceva vreme, mai ales în spațiul UE, la adâncirea unui clivaj despre care eu cred că va reașeza confruntările politice ale următorilor 10, 15, poate chiar 25 de ani: mișcări sau formațiuni politice care doresc să susțină/mențină ordinea colectivă vs. cele care doresc să avanseze/protejeze libertatea individuală. Motorul acestor confruntări este chiar UE, cu mecanismul său de cedare treptată, graduală, a suveranității statelor-membre în favoarea Uniunii (iar asta face subiectul relevant și pentru juriști, nu doar pentru politologi):
  • cei care susțin ordinea colectivă invocă fie votul popular, fie legea scrisă; se cantonează în realitatea cunoscută, confortabilă, a statului-național;* își doresc păstrarea atribuțiilor de putere publică la nivelul guvernelor naționale și se opun atât cedării suplimentare de suveranitate către Uniune, cât și devoluției către regiuni;
  • cei care susțin libertatea individuală invocă fie doctrina drepturilor omului, fie libertățile și drepturile deja garantate la nivelul UE; se bucură de moneda unică și de lipsa granițelor; își doresc partajarea atribuțiilor de putere publică între Uniune și regiune, înțelegând că rolul guvernelor naționale se diminuează treptat.


În esență, mă aventurez să spun că dl Puigdemont a simțit oportunitatea politică de-a încăleca valul celor care susțin libertatea, dar n-a știut cum s-o gestioneze; pentru a obține mai multe voturi, s-a învăluit în mantia celor care susțin ordinea (chiar și una regională), dar a eșuat tocmai pentru că i-a lipsit coerența între idei/valori, acțiune și susținători. Puțin mai la nord, dna Sturgeon pare să facă exact invers: pentru că a simțit presiunea celor care susțin ordinea, s-a deschis către valul susținătorilor libertății și încă reușește să mențină coerența dintre obiective, acțiuni și suporteri. În Crimeea, desigur, libertatea individuală nu s-a pus niciodată în discuție, ci doar modificarea de la o formă de ordine la alta.


Așadar, cred că eroarea fundamentală din Catalonia este că mișcarea a fost etichetată, chiar de susținătorii ei, drept una de „independență.” Sunt convins c-ar fi avut mai mult de câștigat dacă o formulau într-un sens „unionist-european” (cum face Scoția), drept o aspirație către eliminarea treptată a guvernelor naționale din mecanismele de decizie ale UE, eventual prin accentuarea rolului decizional al Comitetului European al Regiunilor, până la contopirea cu atribuțiile pe care le îndeplinește acum Consiliul European. Adică un al 6-lea scenariu pentru viitorul Europei: o mișcare deopotrivă regionalistă și unionistă, susceptibilă de-a atrage susținători și din alte regiuni, ancorată în drepturile din Cartă, care să conducă la o nouă ordine în UE, una mai favorabilă față de exprimarea libertății individuale!


La noi, din păcate, mișcările și formațiunile politice încă nu conștientizează tendințele descrise mai sus; ori nu se pot desprinde din limitele conceptuale ale ordinii tributare statului național. În România, încă nu avem un partid politic cu adevărat „unionist-european,” ancorat ideologic în doctrina drepturilor omului ori în drepturile și libertățile garantate tuturor cetățenilor europeni de Carta drepturilor fundamentale UE. Cu alte cuvinte, politicienii noștri încă suferă de cataractă, încă se chinuie să evite catastrofele și cataclismele induse de propria lor incompetență, încă se bucură când văd c-au trecut cu 5 în catalog, în loc să aspire la nota 10. Iar foarte puținii oameni care înțeleg despre ce e vorba trăiesc în fiecare zi cu riscul de-a-și frânge cataligele și încă nu au suficiente resurse cu care să construiască un catamaran pentru a naviga spre viitor…


Notă aparte:
*) Deși populismul și/sau naționalismul par să accentueze valențele autoritariste ori totalitare ale unor regimuri politice din Europa, eu cred că iliberalismul lor este doar o contrapondere „din stomac,” aproape ca un reflex pavlovian, față de valul care se naște în sprijinul libertății individuale.
Reflexul este de-a restrânge acele drepturi care, dacă ar fi exercitate pe scară largă, ar putea conduce la incapacitatea statului național de-a-și asigura sustenabilitatea. Un exemplu foarte la îndemână este creșterea forțată a natalității, fie prin interzicerea avorturilor (Polonia), fie prin redefinirea familiei (Croația, România). Dacă, însă, aceste state ar accepta atragerea de forță de muncă din imigrație, pe termen scurt, ele n-ar mai fi nevoite să se lupte cu politici demografice, despre care e evident că nu rezolvă problema decât pe termen lung, eventual.
Un exemplu ceva mai complex este cel al statului maghiar, care-și închipuie că poate capitaliza tocmai exercitarea unor drepturi în detrimentul altora, dorindu-și să-și crească baza de colectare bugetară prin extinderea cetățeniei (cu conotații naționaliste) către maghiarii din afara granițelor. Unul dintre efectele imediate este retorica antimaghiară (tot naționalistă) din Slovacia, România și Serbia; efectul poate fi urmat, eventual, de adoptarea unor măsuri de protecție (în logica unui joc cu sumă nulă). Dacă, însă, toți cetățenii europeni (inclusiv cei maghiari) ar contribui la bugetul european comun, fără intermedierea statului național, beneficiile serviciilor publice s-ar răsfrânge în mod egal asupra tuturor (inclusiv asupra maghiarilor).
Cu alte cuvinte, eu cred că valențele iliberale ale regimurilor sau chiar curentelor politice populiste ori naționaliste sunt mânate, la origini, mai degrabă de constrângeri economice care afectează ordinea „tradițională” din statul național (migrația forței de muncă, moneda unică, respectiv competitivitatea în piața comună) decât de o ideologie clar conturată împotriva libertății individuale, în ciuda faptului că retorica lasă impresia contrară.