25 June 2017

Cenzura CCR vs Ziua Justiției (RO, nervos)

Cum-necum, nici anul ăsta nu reușim s-avem parte de-o sărbătoare calmă și relaxantă de Ziua Justiției (anul ăsta, pe 2 iulie). Curtea Constituțională a României tocmai ne-a creat tuturor o problemă mare cât casa, publicând o hotărâre care privește opiniile separate (mai exact, are efectul de-a le constrânge și restrânge). Pot înțelege rațiunea introducerii unor reguli pentru redactarea și interpretarea motivărilor și opiniilor separate, dar nu pot accepta negarea rolului (judecătorilor) CCR în stat, mai ales când negarea asta se sprijină pe disprețul față de lege și se înfăptuiește prin putere discreționară! Explic mai jos aceste 4 considerații, separat, dar în ordine inversă:
sursa: HotNews
Art. 2 și 3 din Hotărârea CCR invocată aici reprezintă o combinație periculoasă, pentru că pun în mâna președintelui Curții puterea discreționară de-a decide care opinii corespund (sau nu) regulilor din art. 1, fără o procedură contradictorie, fără publicitate, fără cale de atac. Este rețeta perfectă pentru favorizarea abuzului de putere și/sau chiar a corupției, pentru că include
a) instituirea unei poziții de monopol decizional la nivelul președintelui CCR,
b) încărcarea acelei poziții cu o putere de decizie imposibil de controlat dinafara persoanei președintelui,
c) învăluirea acelui proces decizional al președintelui în mantia opacității.
Toate aceste elemente conduc la tentația lipsei de responsabilitate, ceea ce ar trebui să evităm din toate răsputerile, mai ales atunci când e vorba de Curtea Constituțională a României!
Art. 1 din aceeași Hotărâre CCR adaugă la lege, deși nu se poate ca legea aprobată de Parlament să fie «completată» de vreo altă instituție sau autoritate publică. Și ține de conceptul/principiul constituțional al supremației legii (art. 1, alin. 5, alături de art. 61, alin. 1 și, surpriză, chiar art. 142, alin. 1) că așa ceva nu se poate face la nivelul unui regulament intern, cum este documentul adoptat de CCR în 22 iunie. Disprețul față de lege se vede, mai departe, în faptul că art. 59, alin. 3 din Legea 47/1992 privind organizarea și funcționarea CCR obligă la publicarea opiniei separate/concurente fără nicio altă calificare. Similar, art. 426 din Codul de procedură civilă (alături de art. 401, chiar și art. 603) obligă la acceptarea opiniei separate așa cum este ea redactată și la publicarea acesteia, fără nicio altă calificare. Iar aceste prevederi legale (vădit încălcate prin Hotărârea CCR din 22 iunie) pornesc de la premisa că judecătorul este responsabil și profesionist, deci știe să-și redacteze opinia într-un mod relevant față de cauza dedusă judecății!
CCR este o instituție politico-jurisdicțională, iar „judecătorii CCR” sunt numiți acolo pe criterii și prin mecanisme politice (folosesc ghilimele, pentru că CCR nu face parte din autoritatea judecătorească). Fiind ei numiți politic, e firesc să utilizeze argumente politice în redactarea opiniilor, deși recunosc că mă enervează (sau înfurie?) atunci când exagerează. Însă nimeni nu poate pretinde că știe cu exactitate ce înseamnă „sentențios,” „ostentativ,” „provocator” sau „partinic” în exprimarea unei opinii (vezi și art. 30 din Constituție). Rolul judecătorului constituțional este legat în mod fundamental de libertatea de exprimare, pentru că nu ar mai putea cântări toate consecințele posibile și imposibile ale fiecărui cuvânt din reglementarea dedusă judecății sale, dacă ar trebui să fie atent, în același timp, la cenzură. Dimpotrivă, judecătorul constituțional trebuie lăsat cât mai liber în gândire, analiză și exprimare, pentru ca motivarea deciziilor să poată conduce la prevenirea altor obiecții de neconstituționaliate, în viitor.
Cum spuneam la început, da, recunosc că poate fi nevoie de reguli pentru redactarea opiniilor (mă gândesc la „obligația de rezervă” din art. 1). Dar aceste reguli trebuie să fie egale pentru opinia majoritară (motivarea deciziei) și pentru opiniile separate (concurente sau divergente). Astfel de reguli trebuie adoptate prin lege, nu printr-un simplu regulament; ele nu pot fi introduse pentru a limita, constrânge sau restrânge opiniile judecătorilor constituționali, nu pot adăuga la lege și nu pot fi aplicate prin exercițiul monopolist și opac al unei puteri dicreționare. Așa cum deduce Liviu Avram, sugerez că regulile pentru redactarea opiniilor ar trebui să fie aplicabile doar în materia elementelor care susțin dispozitivul sentinței (rationes decidendi) și ar trebui să fie însoțite de un ghid de interpretare, care să nu permită invocarea ca izvor de drept (de fapt, de doctrină juridică) al acelor „remarci, opinii, aspecte care nu susțin prin ele însele dispozitivul” (obiter dicta).
În caz contrar, există pericolul ca obiter dicta să devină, la rândul lor, izvor de doctrină, ceea ce ar da naștere la alte bazaconii—și pot înțelege că Hotărârea din 22 iunie a avut această intenție (vezi „obligația de rezervă”), dar execuția este lamentabilă! (Și poate fi suspectată de concordanță cu mecanismul deja pus la cale în Polonia.) Abia aștept ca Hotărârea CCR din 22 iunie să fie revocată sau abrogată, iar persoana care a propus-o să-și dea demisia! Dacă nu, măcar nutresc speranța că Hotărârea va fi atacată în contencios administrativ (fiindcă este un simplu regulament intern), eu intenționând să mă alătur ca intervenient în această cauză, cu unele dintre motivele expuse mai sus. Chiar dacă am alte proiecte în derulare, pentru chestia asta o să-mi fac timp, pentru că mi se pare crucială pentru încrederea cetățeanului în principiul constituțional al supremației legii!
Închei arătând că diversitatea opiniilor separate trebuie protejată ca izvor de doctrină juridică, respectiv ca o valoare intrinsecă a oricărui sistem jurisprudențial, așa cum vedem în această colecție europeană sau în acest proiect de liber acces la informații judiciare. Avem obligația morală de-a proteja și de-a încuraja opiniile separate, pentru că ele ne îmbogățesc capacitatea de înțelegere a dreptului, a calității relațiilor sociale dintre oameni, deci sunt unul dintre motoarele dezvoltării noastre intelectuale, un instrument de (re)afirmare a rațiunii care ne deosebește de celelalte mamifere… Pfff, ce m-am enervat!!! (sau înfuriat?)

23 June 2017

CCR, pragul și abuzul (RO, lung, dar limpede)

Săptămâna juridică a început sub auspiciile unei înregistrări de la DNA, în care dna Kövesi părea destul de revoltată față de jurisprudența CCR. Autentică sau nu, revolta din înregistrare era exprimată prin „întruparea” părții relevante din jurisprudență în persoana dlui Morar, actual judecător CCR, dar fost șef al DNA. Fiecare își face treaba acolo unde e pus, atâta timp cât are satisfacții profesionale ori simte că produce valoare adăugată. Dar insatisfacțiile pot avea mai multe cauze, iar „marea problemă” a abuzului în serviciu mi-a produs și mie mai multe frustrări, în ultimul an de zile. De vreo 10 zile am deschis această conversație cu mine însumi, pe marginea infracțiunii de abuz în serviciu; cred că m-am lămurit suficient de bine încât s-o public :) Mai ales că, pe parcursul acestui exercițiu de reflecție, mi-am schimbat câteva opinii…

Pot exista mai multe soluții pentru corectarea reglementării abuzului în serviciu, dar cred că important e procesul prin care vom ajunge la una dintre ele. Iar procesul decizional va trebui să cuprindă o audiere publică, în urma unui focus-group cu procurori. Audierea va trebui să le permită tuturor stakeholderilor să se poziționeze față de un inventar de soluții. Focus-groupul va trebui organizat înaintea audierii, pentru că de-acolo vom obține inventarul complet și corect al celor mai eficiente soluții care ar putea fi imaginate chiar de practicieni. Conversația cu procurorii ar trebui să pornească de la cazuri concrete (dar anonimizate), deja judecate și finalizate, iar întrebarea cea mai provocatoare ar trebui să fie asta: Dacă nu ai avea în Codul penal infracțiunea de abuz în serviciu, ce altă încadrare juridică i-ai da tu acestei fapte?, cum ai instrumenta acest caz, pentru a construi un rechizitoriu?

sursa: rubberball/Getty Images, via The Balance
Această întrebare deja duce cu gândul la soluția radicală, care ar însemna eliminarea din Codul penal a infracțiunii de abuz în serviciu (la pachet cu neglijența în serviciu, cu tentativa și cu orice alte modalități ori infracțiuni corelate cu actuala definiție a abuzului). Însă nu sunt pe deplin convins că e fezabilă, motiv pentru care zic să explorăm împreună câteva aspecte care țin de istoria acestei infracțiuni, că s-ar putea să ne lumineze un pic calea și să prefigureze și alte soluții. Și zău c-avem nevoie de multă lumină, la fel cum avem nevoie de mult curaj, pentru a pune întrebările relevante, fără teamă de răspunsurile pe care le-am putea găsi. Iar istoricul infracțiunii trebuie să pornească de la lupta anticorupție, pentru că acolo a devenit cu adevărat relevant abuzul în serviciu:

În 2004, România dorea să încheie negocierile de aderare la UE, dar știa că are o problemă cu corupția. Mai exact, România era o țară coruptă, dar fără corupți condamnați, pentru că vechiul PNA nu era o instituție eficientă (din n motive, pe care nu le mai detaliez). Legea 521/2004 (la care am contribuit și eu, la acea vreme) a introdus un element de noutate în beneficiul procurorilor anticorupție: instrumentaliza, la nivel de normă penală, exact definiția corupției, abuzul puterii încredințate, cu scopul obținerii unui beneficiu personal (pentru sine sau pentru altul). A durat aproape 3 ani până când procurorii DNA și-au dezvoltat practica de-a se uita la acest cuplu, abuz + beneficiu, pentru a instrumenta dosare mai răsunătoare.

Apoi, e posibil ca procurorii anticorupție să fi intrat în rutina încadrărilor juridice de acest tip, cu abuz + beneficiu ca paradigmă consolidată, statornică, la temelia muncii lor. Doar că a intervenit momentul modificării Codurilor, ceea ce a deschis și calea multor apărări prin invocarea unor excepții de neconstituționalitate. Aici a intrat în scenă CCR, mai cu seamă după intrarea în vigoare a noului Cod penal, în februarie 2014. În Codul vechi existau 3 forme ale abuzului: cel contra intereselor persoanelor, cel prin îngrădirea unor drepturi și cel contra intereselor generale, ele fiind similare formelor corespondente din și-mai-vechiul Cod comunist. În noul Cod penal, cele 3 forme ale abuzului au fost contrase într-un singur articol (știu, simplific foarte mult, de dragul narațiunii).

Întrebarea pe care mi-am pus-o după Decizia 392/2017 a fost dacă nu cumva CCR intră cam brutal în politica penală a statului român, mai ales că această politică este atributul exclusiv al cuplului Guvern-Parlament, iar rolul CCR este doar de legiferare negativă. Țin minte că și anul trecut m-a ros curiozitatea cu privire la pragul menționat în Decizia CCR 405/2016, dar acum pot să recunosc că-n urmă cu un an am citit pe fugă, defectuos, referirile la Comisia de la Veneția din §70-72. Modul în care înțelegeam eu ideea de „prag” se referea mai degrabă la calitatea făptuitorului; nici măcar n-am citit bine premisa din §75. Aici e cheia întregii tărășenii: „infracțiunea de abuz în serviciu este o infracțiune de rezultat”! Iar eu eram convins că era o infracțiune de pericol :(

De ce e importantă distincția asta? Pentru că logica intervenției penale anticorupție este ca statul să ne apere pe noi, cetățenii, în primul rând de pericolul înfăptuirii unui abuz (generic vorbind, orice fel de abuz, indiferent de cum e definit în legea penală sau administrativă sau civilă, ori în obiceiurile și relațiile obișnuite dintre oameni). Astfel, o infracțiune din categoria «de pericol» este „mai puternică” decât o infracțiune din categoria «de rezultat,» în sensul că statul e chemat să intervină pentru a-i proteja pe toți cetățenii de un anumit pericol, nu doar pe unii cetățeni de efectele nocive ale unui anumit rezultat. După părerea mea, logica politicii penale anticorupție (și, prin urmare, și a legislației penale anticorupție) trebuie să se bazeze în primul rând pe infracțiuni din categoria «de pericol,» pentru că protecția statului trebuie să fie extinsă în mod egal asupra tuturor cetățenilor, împotriva eventualelor abuzuri pe care le-ar putea comite demnitarii, magistrații sau înalții funcționari.

Așadar, am analizat din nou definițiile din Coduri, pentru infracțiunile de abuz, în toate formele existente până acum. Din câte pot să-mi dau seama, doar infracțiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi era o infracțiune «de pericol,» în timp ce toate celelalte erau clar definite ca infracțiuni «de rezultat.» Am verificat că așa stăteau lucrurile și în mai-vechiul Cod penal, încă din 1968. M-am bucurat să găsesc, la EurActiv, definițiile abuzului de putere din 1865, pentru că ele par să fie infracțiuni «de pericol,» atât în forma „contra particularilor,” cât și în cea „contra lucrului public.” Și cred că de-aici putem extrage o primă concluzie, anume că infracțiunea de abuz în serviciu ar trebui să fie redefinită ca infracțiune «de pericol,» prin eliminarea sintagmei „și prin aceasta cauzează ...” (desigur, din nou am simplificat foarte mult).

Revin, însă, la chestiunea pragului, pentru că acum e limpede. Textul care urmează imediat după sintagma „și prin aceasta cauzează” este cel care atrage caracterul «de rezultat» al definiției. Câtă vreme infracțiunea este definită ca una «de rezultat,» este firească nevoia ca textul din Cod să fie clar, predictibil, așa încât CCR are dreptate să-i ceară Parlamentului să acționeze. Iar Parlamentul poate alege a) să introducă un prag valoric ori să definească intensitatea vătămării cauzate prin abuz, dacă o păstrează ca infracțiune «de rezultat,» b) să transforme infracțiunea într-una «de pericol,» caz în care se elimină din discuție conceptele de prag ori intensitate, sau c) s-o dezincrimineze cu totul. Eu aș prefera transformarea de la b), pentru că am fost implicat în promovarea acelui art. 13^2, în 2004, și pentru că mi se pare important să păstrăm cât mai ridicată capacitatea instituțională și legală anticorupție a statului român.

După toate aceste considerații, marturisesc că înțeleg mult mai bine motivele revoltei afișate de dna Kövesi, pentru că presupun că și dînsa îmbrățișează aceeași logică privind politica penală anticorupție (ca statul să ne apere pe noi, cetățenii, în primul rând de pericolul înfăptuirii unui abuz). În egală măsură, înțeleg și de ce dl Morar, în noua sa calitate, se află pe poziții aparent conflictuale cu dna Kövesi. Înțeleg mult mai bine argumentele judecătorilor Gîrbovan și Danileț, după cum apreciez mult mai serios munca avocaților Neacșu (fost judecător) sau Budușan (fost procuror). Duminica viitoare serbăm Ziua Justiției; cu această ocazie, sper că voi găsi oameni alături de care să putem organiza, fără patimă, până la toamnă, secvența de focus-group și audiere publică din care să rezulte cea mai bună soluție pentru reglementarea corectă a abuzului în serviciu :)

Actualizare, 5:54pm: Sub egida «s-a găsit dezbateri publice la MeJeu,» am descoperit că Ministerul Justiției organizează pe 28 iunie și 3 iulie dezbateri exact pe subiectul corelării textului din Codul penal cu Deciziile Curții Constituționale. Sper doar să nu se grăbească, să nu avem parte de încă o ordonanță de urgență...

21 June 2017

Mizele moțiunii de cenzură (RO, personal)

Situația politică a zilei de azi este extrem de simplă: PSD Dragnea a depus moțiune de cenzură împotriva guvernului PSD Grindeanu. Indiferent de cine și cum votează azi, rezultatul alegerilor parlamentare de-acum 6 luni aproape că garantează un lucru: guvernul României va fi format tot de PSD. Prin urmare, mie mi-e total indiferentă agitația privind modul de împărțire a voturilor pe facțiuni. Cred, cu naivitatea pe care mi-o protejez și mi-o cultiv neîncetat, că mizele sunt în cu totul altă parte:

  1. Reforma internă a PSD. Acest partid dă tonul în politica românească, indiferent dacă ne place sau nu. E un partid mare și puternic, știe să-și mobilizeze alegătorii, obține peste 3 milioane de voturi de fiecare dată, adică rezultate electorale relativ constante. Dacă ar scăpa de metehnele sale monopoliste și discreționare, ar contribui decisiv la construcția unei Românii mai bune pentru cetățenii și locuitorii acestei țări. Un eșec al moțiunii de cenzură ar putea fi o fereastră de oportunitate pentru reforma internă, prin înlocuirea actualei conduceri (dl Dragnea și compania) cu oameni care să îmbrățișeze alte valori, alte principii: mai multă deschidere, transparență, competiție, meritocrație, integritate etc.
  2. Posibilitatea reformei PSD. Este suficient de bine cunoscută ideea că partidele se pot reforma mult mai ușor atunci când se află în opoziție. Doar că eu încă nu am observat altceva decât lâncezeală în opoziție, la toate partidele care au trecut prin această „vale a plângerii.” Niciun partid din România nu s-a reformat cu adevărat în opoziție, ci doar a făcut modificări cosmetice. O reformă internă, realizată când partidul se află la putere, poate fi riscantă, dar ar trebui să fie scurtă și decisivă, vizibilă cu ochiul liber pentru electorat. Cu dl Grindeanu rămas la butoanele guvernării, PSD chiar are oameni pricepuți la management politic și chiar se poate reforma intern în următoarele 3-6 luni. Ar urma ca viitorul premier să fie chiar viitorul președinte al PSD-ului reformat, cu condiția ca acesta din urmă să nu candideze la președinția României, în 2019.
  3. Spillover în Parlament. Dacă rămâne în picioare (pentru 3-6 luni), Guvernul Grindeanu (2) va fi destul de slab, dar va fi loial față de grupurile parlamentare PSD. Prin urmare, în paralel cu reforma internă a partidului (scurtă, decisivă și vizibilă), deputații și senatorii PSD vor avea tot interesul să sprijine și să protejeze guvernarea, cu responsabilitate, prin mijloace parlamentare. Efectul (pe care eu mi-l doresc) ar putea fi profesionalizarea dezbaterilor din comisii și ancorarea deciziilor în valori, principii (vezi #1), date statistice, dialog cu stakeholderi, adică ar contribui și la refacerea prestigiului de care ar trebui să se bucure Parlamentul. Până și opoziția parlamentară s-ar găsi nevoită să urmeze aceeași cale, principială, profesionistă, iar noi am putea scăpa definitiv (?) de retorica găunoasă.

Totuși, nu sunt întrutotul naiv, știu că Parlamentul e mai degrabă oglinda unei soțietăți fără prințipuri, așa încât sunt perfect conștient că impedimentele de la #3 acționează invers, blocând posibilitatea de la #2 și, prin urmare, reducând decisiv șansele premisei/scenariului de la #1. Cu alte cuvinte, sunt conștient că nu prea contează rezultatele votului de azi din Parlament: în oricare dintre variante, vom avea tot un guvern PSD. Zic doar că, în eventualitatea că moțiunea de cenzură eșuează, societatea românească ar avea mai multe de câștigat, că fiecare dintre noi ar avea mai multe oportunități. Dar e posibil și să mă-nșel, că n-ar fi prima dată când aspirațiile mele curate de-acasă nu se potrivesc cu realitatea hîdă din târg…
PS Să nu creadă cineva că-l cauționez pe dl Grindeanu: din momentul în care partidul i-a retras sprijinul politic, ar fi fost bine să-și dea demisia; dar mi-e teamă că nimeni din PSD nu are apăsări privind „normalitatea” în politică, așa că am ajuns într-o situație ciudată. Gândurile de mai sus pornesc de la acceptarea situației așa cum e, cu dorința de-a obține cât mai mult și cât mai bine din ceea ce avem și nu mai putem schimba.

Actualizare, 1:42pm: Cu 241 de voturi, PSD Dragnea a obținut o victorie fără faimă împotriva guvernului PSD Grindeanu. Urmează consultări la Cotroceni și procedura de desemnare a unui noi premier. În curând, vom avea un nou guvern PSD, doar că PSD nu va mai avea prea curând o nouă șansă de-a se reforma :(
Actualizare, 2:32pm: O idee din această postare a fost reflectată de Balkan Insight :)