22 July 2016

CCR vs DIU (RO, #nohatespeech)

22 iulie ar putea fi Ziua Europeană de comemorare a victimelor discursului instigator la ură. Sau, într-o interpretare ceva mai personală, i-aș spune Ziua europeană de prevenire a învrăjbirii oamenilor împotriva altor oameni. În contextul deciziilor de miercuri ale Curții Constituționale, mi-am adus aminte de vorbele unei foarte apreciate profesoare de drept constituțional: „unul dintre marile obiective ale justiției constituționale este să producă pace socială, nicidecum vrajbă” (citat aproximativ, din memorie). Să vedem dacă deciziile CCR de miercuri, în privința familiei/căsătoriei, dau dovadă de înțelepciunea necesară pentru a conduce la pace socială… [articolul integral pe ziare.com]
sursa: NoHateSpeechMovement.org; eu am semnat petiția, la #5369;
recomand și campania românească, plus un episod grăitor din South Park

17 July 2016

Uniunea mea (RO, revoltat vs. visător)

Miercuri, 13 iulie, am participat la un eveniment despre viitorul Uniunii Europene, organizat sub regula Chatham House. Așa cum remarca unul dintre vorbitori (majoritatea oameni politici sau cel puțin implicați în „politica mare”), am reușit performanța de-a certa pe toată lumea, deși nu m-am certat, propriu-zis, cu nimeni. Poate doar filmulețul ăsta să reflecte, întrucâtva, cum mă simt, ce mi-aș dori… Cert este că acum am confirmarea: în chestiuni care țin de Uniunea Europeană, mă simt perfect nereprezentat, pentru că niciunul dintre politicienii zilelor noastre nu-mi pare permeabil la ideile mele „unioniste,” pe care le voi mai explica o dată, în cele ce urmează.


Nu mi-e foarte clar de ce s-a folosit regula CH. Vorbitorii n-au testat cu participanții nicio idee nouă, nicio opțiune strategică, ci doar au repetat lucruri știute de orice observator atent. Pe substanță, nivelul prezentărilor nu a depășit cu nimic ideile vehiculate în obișnuita sporovăială de cârciumă. Pentru că vorbitorii nu pot fi citați, rămâneți doar cu un rezumat, din sau al spuselor mele ;) Impresia pe care mi-au lăsat-o mie este că se uită prea mult în istorie, iar asta ne ține captivi într-un viitor nevolnic și impredictibil, fără nicio noimă, fără perspective concrete de dezvoltare. Și că sunt mult prea preocupați de-a-și justifica lipsa de acțiune decisivă, în loc de-a folosi aceeași energie pentru a-și aduna curajul de-a face ceva nou și îndrăzneț.

Din câte am înțeles eu, nu a existat, la nivelul niciunei instituții a statului român, niciun grup de reflecție care să exploreze idei de acțiune ale statului român pentru viitorul UE post-Brexit. Într-un fel, ne e ciudă că nu ne-am gândit la asta (la nivel de politici publice și de instituții mari ale statului); în egală măsură, însă, ne e foarte ușor să dăm vina pe alții și să ne revoltăm că suntem o „țară de mâna a doua,” deși (chipurile) nu merităm… Eu am convingerea că, dacă am trece dincolo de viscere și ne-am pune puțin capetele la contribuție, am putea descoperi oportunități valoroase! [Așa cum descriu eu, un pic mai jos :P ] Și am putea scăpa de complexul de „țară de mâna a doua,” dacă am conștientiza că nimeni nu poate fi lider fără 1-2 discipoli :P

Fără să fiu eu vreun mare specialist în relații internaționale ori politici europene, știu un lucru simplu: Dacă nu-ți stabilești un obiectiv clar, vei fi tentat să vezi o mulțime de variabile și să crezi că absolut toate sunt egal de importante, în toată complexitatea lor. Discursul ăsta, pe care l-am auzit și miercuri, se contracarează foarte simplu, dacă ești un pic atent la lecțiile de management și/sau leadership care se găsesc peste tot: identifici care e problema pe care vrei s-o rezolvi, din ce motiv vrei s-o rezolvi, ce ai de gând să faci pentru a o rezolva. Dacă faci asta, variabilele nu vor mai fi nici atât de multe, nici atât de complexe! Le pui într-o listă de priorități și le abordezi una câte una—vorba ‘ceea, un elefant se mănâncă bucățică cu bucățică ;)

Eu cred că problema este chiar existența guvernelor naționale! Prin design, ele se interpun în procesul decizional european cu propriile lor agende politice naționale, uitând (sau chiar ignorând) că trebuie să răspundă la nevoile și aspirațiile cetățenilor europeni. Guvernele naționale sunt, în mod natural, preocupate de soarta lor politică; bine, și de cea a propriilor cetățeni (sau subiecți, acolo unde avem monarhii constituționale). Dar libertatea de mișcare face ca acești indivizi să fie mult mai legați de ideea de cetățenie europeană decât sunt dispuși să admită—atât ei, indivizii, cât și guvernele lor :( Normal ar fi să recunoaștem că ficțiunea statului național și-a atins limitele (cel puțin în Europa!) și că asta ne creează o problemă, dacă nu conștientizăm că nevoile și aspirațiile cetățenilor europeni au nevoie de un alt instrument pentru administrarea treburilor curente, de interes personal.

Motivul pentru care vreau eu să contribui la rezolvarea acestei probleme e simplu: Constat, pe zi ce trece, că drepturile mele fundamentale sunt erodate în egală măsură de inabilitățile ori constrângerile politice care afectează guvernele naționale și de blocajele decizionale de la Bruxel. Soluția pe care o văd eu este, în esență, o revoluție de catifea, într-un proces care înseamnă dizolvarea statelor naționale într-un unic stat european (un fel de confederație a celor 273 de regiuni NUTS 2), concomitent cu abrogarea constituțiilor naționale și dezvoltarea unei „constituții unionale,” pornind de la Carta Drepturilor Fundamentale a(le cetățenilor) Uniunii Europene. Nu zic că-i ușor, nu zic că se poate face peste noapte, însă asta e soluția pe care mi-o doresc, iar eu cred că România poate și trebuie să se înhame la acest proiect, mai ales în fereastra de oportunitate pe care o are acum, între Brexit și 2019:

  • La alegerile europarlamentare din primăvara anului 2019, partidele naționale vor candida, pentru prima dată, sub siglele familiilor politice europene. Adică ne vom afla cu un pas mai aproape de alegeri pan-europene, în loc de alegeri naționale cu efect la nivel european, iar asta e o mare diferență. Imediat după alegeri, în timp ce România va deține președinția rotativă a Consiliului, vom „năși” noua Comisie Europeană și am putea să-i ancorăm programul 2019-2024 în drepturile din Cartă.
  • Tot pentru momentul președinției rotative din iulie-decembrie 2019, România își poate face un obiectiv foarte serios din înființarea Procurorului European (EPPO). Dacă înțelegem că rolul procurorului este strâns legat de protejarea valorilor care stau la baza cetățeniei și a relației dintre cetățean și statul său, EPPO are șansa de a deveni o foarte bună ancoră în dezvoltarea cetățeniei/identității europene, pe baza drepturilor din Cartă, prin contrapondere cu drepturile din constituțiile naționale.
  • Tot în 2019, am putea pune piatra de temelie a relației dintre cetățeanul european și Uniune, la nivelul administrației publice. Rezolvarea problemelor de interes personal, cu ajutorul serviciilor și utilităților publice pe care statul le pune la dispoziție, încă nu este normată la nivel european. Deși încă nu există un acquis pentru administrația publică, el se dezvoltă atât în cadrul politicii de vecinătate, cât și în sânul propriu-zis al Uniunii, procedurând exact fructificarea administrativă a drepturilor din Cartă.

Am denumit aceste idei „unioniste,” pentru că ele trec dincolo de actuala dezbatere dintre inter-guvernamentaliști și federaliști. Uniunea Europeană pe care mi-o doresc eu e un stat nou, nu o federație, nicidecum un simplu tratat între guverne. Și-s foarte conștient că „statul unional” la care mă gândesc e tot o ficțiune, însă măcar e una îndreptată spre viitor, bazată pe drepturi și valori cetățenești, nu încorsetată de trecut, nu bazată pe mituri despre cum s-a format „națiunea” și cum e poporul ăsta mai cu moț decât poporul celălalt. „Uniunea mea” recunoaște diversitatea indivizilor și îi încurajează să se dezvolte, capitalizând diferențele, prin avantaj competitiv, producând bunăstare. Cam ca zâmbetele din filmulețul de la început, îmbinate cu cearta pasională de miercuri seară ;)

03 July 2016

Ziua Justiției (RO, idealist)

Dacă totul merge bine la DNA, cu sau fără ajutorul MCV ori UKBA, ne vom putea îndrepta atenția și asupra evoluțiilor europene privind înființarea Procurorului European (EPPO). Așa cum arătam în septembrie (video II), România poate utiliza experiența DNA pentru a construi și lansa EPPO în 2019, în timpul președinției rotative a Consiliului European. Iar Brexitul poate fi o oportunitate nesperată pentru proiectul EPPO, măcar pentru că nu mai suntem nevoiți să acomodăm și să ajustăm sistemul european de justiție, codificat, cu cel britanic, jurisprudențial. Ca să fiu și mai exact în exprimare, ajustarea EPPO față de sistemul de common law din Irlanda va fi mult mai simplă decât dacă Marea Britanie rămânea în UE. [articolul integral pe republica.ro]