07 December 2017

Doliul meu (RO, abătut)

Marţi, în ajun de Moş Nicolae, am lucrat de-acasă. Mi se-ntâmplă des, mai ales dacă simt nevoia să mă izolez, ca să mă pot concentra mai bine la ce am de lucru. Dar aveam şi o întâlnire programată spre seară, cu un jurnalist britanic: o discuţie despre evoluţia României în ultimii 30 de ani, cu o ceaşcă de ciocolată caldă, într-o sufragerie confortabilă; un adevărat 5 o’clock, de la care a lipsit doar biscuitele. Dar nu la asta mi-a stat mie gândul îndoliat… De-acolo am rămas doar cu fotografia unui clopot cu heruvim.


Pe la 4 ieşeam din metrou, treceam prin faţa Bisericii Elefterie şi intram pe strada Dr. Lister, când a-nceput să ningă. Erau nişte fulgi ciudaţi, grei şi extrem de rari, de parcă cerurile s-ar fi scremut din toate răsputerile să-i arunce peste oraş; sau peste mine? Am ridicat privirea şi-am văzut norul, după care mi-am dat seama că-n alte părţi ale oraşului încă era soare. Lumina era stranie, gălbui-cenuşie, deci starea aia de disconfort pe care-o simţeam venea din altă parte, nu din emoţia privind preconizata discuţie, nu din aspectul jalnic al „celui mai frumos” cartier din oraş, nici din apăsarea indusă de silueta stadionului din stânga mea ori de clădirea în stil comunist a ministerului apărării, care se profila peste dealul din spate.


M-am aşezat într-un fotoliu din sufragerie, constatând c-am ajuns cam devreme. Am realizat că stătusem toată ziua izolat în casă şi concentrat la muncile mele, deci nu aveam habar de ştirile zilei. Mi-am scos telefonul, am deschis conexiunea de date şi-am aflat imediat vestea: murise Regele… Murise mai de mult, cu câteva ore bune înainte… Sau, poate, cu câţiva ani înainte, odată cu speranţa în schimbarea pe care-ar fi putut s-o aducă? Am ieşit să fumez o ţigară şi mi-am dat seama imediat de absurdul situaţiei: tocmai aprinsesem „iarba dracului,” în timp ce gândurile mele, ciudate, grele şi rare, exact ca fulgii de mai devreme, se scremeau să acopere silueta amintirii unui om care-a fost, totuşi, „unsul lui Dumnezeu”...


Cea mai puternică amintire a mea, a relaţiei mele directe cu Regele Mihai, vine din decembrie 1989 şi este, de fapt, o fabulaţie; sau un vis? Eram în armată, adică în stagiul militar care era obligatoriu la acea vreme. Eram într-un camion, alături de colegii mei de pluton, probabil în drum spre centrul Bacăului, să păzim o clădire, fie a miliţiei, fie a sfatului popular. Era seara zilei de 23 decembrie, cred. Şi discutam cu băieţii despre semnificaţiile Revoluţiei şi ce putea urma în zilele următoare. Iar eu susţineam că nu-i niciun mister, că totul mi-era limpede ca „bună ziua”: Constituţia din 1923 urma să fie repusă în vigoare, iar Regele urma să se-ntoarcă în ţară, în timp ce un guvern provizoriu urma să organizeze alegeri libere pentru un nou parlament.


Scenariul mi-era limpede la detaliu, în imaginaţia mea: Regele Mihai al României urma să fie oaspetele verişoarei sale, Regina Elisabeta a Marii Britanii, care l-ar fi felicitat şi menţionat în mesajul de Crăciun. Apoi, până la Revelion, Regele ar fi urmat să revină la Bucureşti, pentru a încheia procesul de modernizare a României, că asta mi s-a părut mie întotdeauna c-a fost menirea Casei Regale, a Dinastiei pornite odată cu Carol I. Şi toate gândurile astea îşi trăgeau seva dintr-o conversaţie pe care-am avut-o cu tata, pe când aveam 6-7 ani, după ce descoperisem, de Paşti, un ban de argint cu chipul Regelui, care mi se părea că semăna cu Tătăielu, bunicul meu…


Odihneşte-Te în pace, Măria Ta!

Sursa: telefonul meu; detaliu de pe terasa de la Infinitea

25 November 2017

Valori comune (RO, reflexiv)

Săptămâna asta s-a împlinit o lună de când un post de televiziune a decis să mă facă „vedetă” în cadrul emisiunilor de infotainment (din information + entertainment, adică informație + distracție). Multe seri la rând, folosind într-un mod „distractiv” (așa credeau dumnealor, probabil) nişte informații (cel puțin) trunchiate (ca să nu le zic de-a dreptul neadevărate), realizatorii şi invitaţii din platou mi-au adus un plus de celebritate. Nu mi-am dorit așa ceva, trăiam foarte liniștit în bula mea, fără genul ăsta de „înjurături”… Dar, vorba premierului, „ficatu’ duce!” :) Probabil că se cuvine să le mulțumesc…


Ultima oară când mi s-a întâmplat ceva similar (mai ales ca magnitudine) era în 2009-11, iar tiparul acţiunii a fost aproape identic, deşi pornit din zona de influenţă politică diametral opusă. În esenţă, sunt doar vorbe-n vânt (lângă miere, fiere adunând … bun şi rău în vorbă semănând), pentru că o campanie de acest fel evită să formuleze acuzaţii concrete. În acest fel, autorii evită să fie chemaţi în judecată; ori, dacă sunt, să se poată apăra că era vorba doar de opinii, păreri… Reţeta e simplă şi, pe paşi, arată cam aşa:
  1. cineva emite o opinie tendenţioasă, cu potenţial inflamator, despre persoana ta;
  2. altcineva scoate din context nişte informaţii şi le aduce în sprijinul opiniei iniţiale;
  3. un „organ de presă” re-publică alegaţia şi „explicaţiile” ca pe un adevăr factual;
  4. „adevărul” astfel fabricat începe să fie rostogolit pe tot felul de platforme de „informare,” pentru ca tona de rahat să acopere orice urmă de adevăr factual.



Oricine a urmărit suficient de mult timp politica românească şi-a dat seama că aşa funcţionează orice campanie de porcăire în public, indiferent cine ar fi ţinta unei astfel de campanii. Da, ştiu, reţeta a fost utilizată cu succes, în primul rând împotriva unor politicieni, şi din stânga, şi din dreapta eşichierului politic. Niciodată nu mi-a plăcut, întotdeauna am protestat faţă de această practică hidoasă, dar ea poate fi stăvilită numai de cei care promovează astfel de campanii iresponsabile :( Prin urmare, atunci când eşti subiect al unei astfel de campanii, singurul lucru pe care-l poţi face este să-ţi vezi de treaba ta, să mergi înainte şi să le mulţumeşti, pe rând, celor care te sprijină! Vă mulţumesc tare mult, dragii mei :)

Spuneam că ultima dată mi s-a întâmplat în 2009-11; pe-atunci, eram ţintă cot la cot cu Victor Alistar, care spunea că era o campanie de character assassination. Acum am fost acuzat c-aş fi soroşist, iar pe-atunci eram acuzat c-aş fi fost pesedist. Nici nu sunt, nici n-am fost, nici una, nici cealaltă; de fapt, tot vorba premierului, nici măcar nu înţeleg conceptele astea. Măcar dacă m-ar fi atacat cineva pentru lucruri pe care chiar le-am făcut, pentru erori pe care chiar le-am comis. De exemplu, mă simt responsabil pentru că, în 2003-05, le-am oferit şanse de afirmare unor oameni ca Victor Alistar sau Alex Cumpănaşu, astea fiind două dintre erorile de gestionare a resurselor umane pe care chiar eu mi le reproşez înciudat :(


Destul de multă lume m-a întrebat de ce a apărut această campanie, din ce motiv sau în ce scop? Nu știu, n-am de unde să știu, nu pot eu specula în acest sens; de fapt, nici nu mi-e clar ce-aș putea face în situația în care aș ști exact scopul sau motivul… Cum s-ar putea apăra cineva (oricine) de abuzul de iresponsabilitate? Am mai trecut prin multe întâmplări similare și nici acum n-am ințeles ce-ar trebui să fac eu pentru ca energiile, timpul și resursele oamenilor care mă-njură să fie canalizate înspre construirea unei societăți mai bune pentru fiecare dintre noi… Probabil că trebuie început de la valorile comune, de fapt:


Eu cred într-o societate deschisă: cred în demnitatea umană, transpusă în libertăţi cetăţeneşti care să fie respectate de la A la Z; cred în democrație bazată pe o reprezentare cât mai largă și pluralistă a intereselor din societate, prin partide politice care concurează periodic în alegeri libere și corecte; cred în supremaţia legii şi în separaţia puterilor; cred în guvernare responsabilă și tolerantă față de minorități și în solidaritate şi compasiune față de oamenii aflați în nevoie; cred în procese decizionale transparente, în politici publice ancorate în statistici relevante, în justiție independentă, corectă și eficientă, în prevenirea oricărei forme de abuz…


Senzația mea e că-n (unele dintre) ideile astea cred și realizatorii ori participanții la emisiunile de infotainment menționate la început, deci ar fi trebuit să putem dialoga, nu-i așa? Uite, cum am făcut cu dna Vaida, pe facebook, deşi nu o cunosc şi părea destul de pornită; dar curiozitatea şi eleganţa dumisale au făcut dialogul posibil! Cred că mi-am mai dovedit capacitatea de dialog măcar în relaţia cu dl ministru Toader, pe tema abuzului în serviciu (vezi şi min. 40:45), sau în relaţia cu dl ministru Cazanciuc, pe tema SDSJ (vezi şi foto). M-am străduit să fac acelaşi lucru şi pe tema legilor justiţiei, dar cred că m-a împiedicat tocmai campania de la TV, deşi eu îmi reiterez încrederea în procesele constructive, în conlucrare, în deschiderea punților de dialog.


sursa: Ministerul Justiţiei, SDSJ, pag. 18
PS Nu particip la demonstrații de stradă, proteste și alte manifestații, pentru că ele sunt, în mod obişnuit, instrumente de presiune, care mai degrabă închid punțile de dialog și canalele de comunicare. În plus, experiența personală cu protestele din 1990 îmi spune că ele pot fi oricând manipulate, capturate, decredibilizate. De-asta am mult mai multă încredere în dialogul așezat, la masă, ori în „arbitrajul” instanței de judecată, la fel de așezat ;)
La fel, nu mi-am făcut idoli sau eroi, nici printre politicieni, nici printre activiştii civici, nici printre intelectuali ori scriitori, nici printre fermieri sau antreprenori, pentru că nu-mi place exaltarea, ci prefer moderaţia. Mi-aduc aminte cu plăcere vorba asta a profesorului meu de filozofie: „omul este măsura tuturor lucrurilor: a celor ce există, tocmai pentru că există; şi a celor care nu există, tocmai pentru că nu există.” (probabil că e un citat dintr-un filozof antic, dar nu ţin minte care, îmi pare rău)

20 November 2017

MCV: progrese sau «frecţie»? (RO, preocupat)


Aşadar, ne rămâne să ne concentrăm pe a face lucruri bune, cu bunăvoinţă şi bună-credinţă, respectiv să nu ne irosim timpul şi resursele în controverse inutile. De exemplu, în analiza pe care am făcut-o despre legile justiţiei, am identificat cam 160 de propuneri pozitive, utile, care ar putea contribui la mai buna funcţionare a instanţelor şi parchetelor. Astfel de propuneri ar fi trebuit să vină de la COMS ori de la altă structură de management strategic al reformelor în justiţie. De aici mai departe, dacă şefii partidelor parlamentare ar agrea să adopte doar aceste propuneri consensuale în procedura de urgenţă, sunt convins că asta ar mări încrederea cetăţenilor şi în justiţie, şi în politicieni. Dacă, în schimb, rămânem concentraţi doar pe cele vreo 40 de propuneri controversate, dintre care cam 15 sunt chiar inacceptabile, riscăm să ne blocăm pe o «linie Maginot,» într-o confruntare de uzură, care nu ne poate aduce nimic bun în viitor. [integral pe europunkt.ro]

sursa: Facebook/Veniamin Micu (posibil Jean-Jacques Sempé?)