24 February 2017

Munchausen Power Syndrome (EN, musing)

The current conversation about fake news, alternative facts and post-truth is equally tiresome and fascinating to me. Tiresome, because it occupies a lot of space and time in the media that I consume. Fascinating, because it keeps running around the problem, without being able to dot the i’s, to reach a conclusion or find a solution. Of course, I am tempted to take a stab at it, namely to offer a key to deciphering why this is happening. [Since I’m involved with Factual, the Romanian fact-checking site/project, the reader’s discretion is advised: I might be biased.]


Two more elements need to be introduced, before I can start building my argument. As a kid, almost 40 years ago, I discovered the adventures of Baron Munchausen. In hindsight, the truly fascinating thing about this character is his “personal power.” He may be distorting reality in his tales, but he does get people to listen to his stories, and even do things for him (such as offer him dinner and drinks). While not a leader himself, Munchausen does teach half a lesson in political leadership, particularly one about personal power vs. positional power.


20 years ago, as an exchange/international student from AUBG at Union College, I explored the possibility of explaining power in politics using the definition from physics. I am aware that my contention gave a hard time to Professors Consolini, Baker and DeBono, respectively Professor Phillips. But I still think there was merit to that theory, and I'll try to explain it here, revisited and upgraded. At this point, let's just remember that physics defines power as the quantity of energy transferred (from one entity to another) in one unit of time.


Now, let's tie these three elements together: Assume you are a politician with limited charisma (one component of personal power), and you compete for public office (an element that confers positional power). Yet, you are aware that your future position, despite all of its the prerogatives and resources, will not be sufficient for effecting the changes that you want, in a reasonable time. In other words, you may end up projecting the image of a weak leader/decision-maker, one that cannot transfer sufficient energy in a given period of time.


So you (the same politician), along with your party affiliates and your consultants, attempt to create an “alternative universe,” where you may nonetheless project the image that you are mighty powerful. In that alternative, you transfer lots of energy in every given unit of time, you make “visible” changes, your positional power is in perfect synergy and mutual reinforcement with your newly found (alternatively created?) personal power. And I submit to you that such a scenario would not be necessarily wrong all the way; borderline unethical, maybe; ridiculous, for sure; but not entirely wrong.


The problem lies elsewhere: An alternative universe of such caliber is elaborate, complex, takes time, it's expensive; in contrast, fake news is cheap and fast. And so it happens that the law of unintended consequences strikes you hard. The economy of resources comes at odds with the rationality of the elaborate projection that you intended. Hence, you invest in the cheaper solution and hope for the best possible results. [You may want to watch Wag the Dog once again.] The net result of all such investments put together globally is the post-truth society that we live in.


Bear with me while I coin the phrase “Munchausen Power Syndrome” (MPS). Politicians (and their consultants) suffering from MPS do create their own “alternative universe.” Along with their supporters and followers, such politicians live quite successful careers inside their own bubbles; some of the supporters may even believe the bubble becomes reality. Yet, in the real world, regular citizens have to face real problems, in growing numbers. And what we really need is a quick transfer of energy, namely political power, to effect some changes for the better in the world around us.


And I think this may be the truth that's being avoided in all the conversations about fake news, alternative facts and post-truth: The existing decision-making processes and power-sharing mechanisms have become so perverted (or disconnected from the ways of current society), that they no longer serve their designed/designated functions. Street demonstrations, indignados or “occupy” movements, as well as increasing numbers of MPS-stricken politians, are just a series of signals that we should not ignore. They are energy (and resources) wasted, instead of being channeled into genuine leadership for effecting real change.


I guess the solution will have to allow that limited amounts of energy be transferred quickly, for effecting visible changes in the real world. Such limited amounts of energy would require smaller polities (regions or even municipalities, instead of nation-states). Quickness of fact-based decision-making would require procedures standardized centrally, for large bundles of small polities (loose federations of regions or municipalities). Standardized procedures allow for a predictable time limit of the decision-making process, while the small polities allow for concrete political actions with improved scrutiny.

So, if all works well with the polities and the procedures, we’d get political power shielded from MPS, from the perils and temptations associated with fake news, alternative facts and post-truths. Shall we make it work? We could easily start with the European Union :P

15 February 2017

Drumul spre iad? (RO, lung, speculativ)

Au trecut două săptămâni de la nefericita adoptare a OUG 13. Mai toată lumea e de acord cu Guvernul și majoritatea parlamentară: comunicarea pe acest subiect a fost dezastruoasă, din toate părțile spectrului politic și chiar civic. Am citit explicații despre cine a câștigat și cine a pierdut, ca și despre cine ar putea beneficia în continuare. Întrebarea care mă sâcâie, totuși, este De ce? Din ce motiv sau în ce scop a fost adoptată OUG 13 în viteză, cu ignorarea unor minime plase de siguranță în comunicarea publică? După o discuție îndelungată cu un jurnalist german, care ne-a vizitat la birou și cu care am continuat dialogul prin email, cred c-am găsit o explicație cu privire la prezumtivele „bune intenții” care au pavat drumul către acest iad:
Speculațiile mele de mai jos pornesc de la premisa că PSD și dl Dragnea, împreună cu dl Grindeanu, sunt de bună credință, că vor să guverneze țara în îndeplinirea generosului program guvernamental prezentat în fața Parlamentului. [Dacă premisa asta te-a făcut să râzi, ai la dispoziție trei modalități de acțiune: a) să citești mai departe, amuzat; b) să sari direct la paragraful despre vulnerabilitate ori la cel despre revizitarea premisei; sau c) să te oprești din citit, fără să mă deranjeze dacă simți nevoia să mă-njuri printre dinți ;) ] Am simțit nevoia de-a mă pune în papucii lor (ca un exercițiu de „ieșit din bulă,” dacă vreți), să văd cam care putea fi rațiunea pentru care adoptarea OUG 13 să fi meritat toate grozăviile din ultimele două săptămâni. Așadar, „foarte cartezian” (apropo de sloganul „rezist, deci exist”), m-am uitat la situație ca la o problemă de matematică sau de fizică, amintindu-mi cele două faimoase întrebări din copilărie: ce se dă? și ce se cere? Să le luăm pe rând:


Se dă un partid (PSD) care a câștigat un număr impresionant de primari la alegerile locale din 2016. Se presupune că rețeaua de primari a fost responsabilă pentru menținerea numărului de voturi la un nivel confortabil în alegerile din decembrie 2016, deci și pentru obținerea majorității parlamentare și câștigarea guvernării. Cele mai multe dintre localitățile pe care le conduc acei primari sunt, de fapt, nesustenabile economico-financiar; prin urmare, sunt dependente de o formă de finanțare de la centru. Cei mai mulți dintre primarii menționați sunt buni la organizat „recoltarea de voturi,” dar nu au cunoștințe de management public, pe care să le utilizeze creativ în sensul dezvoltării locale. Colac peste pupăză, primăriile pe care le conduc acei oameni nu dispun de funcționari/specialiști care să sprijine un management public performant, creator de dezvoltare locală (fie pentru că nu sunt plătiți suficient, fie pentru că nu sunt utilizați eficient, fie pentru că nu sunt încurajați să-și asume inițiative și/sau să inoveze, fie pentru că le e teamă de tot felul de represalii mitologizate, fie pentru că, eventual, au alte opțiuni politice și se împotrivesc fără noimă).


Se cere ca guvernul format de același partid (tot PSD) să asigure o formă de finanțare pentru dezvoltarea locală exact la nivelul acelor primării. Dacă guvernul nu livrează, există pericolul ca acei primari să migreze la alte partide sau să piardă capacitatea de-a „recolta voturi” până la următoarea rundă de alegeri. Aici devine foarte relevantă premisa prezentată mai sus: Este în interesul partidului ca guvernul să îndeplinească generosul program de guvernare, pentru că doar așa se poate conserva sau chiar crește(?) bazinul electoral; de asemenea, este în interesul partidului ca oamenii să simtă beneficiile dezvoltării economice. Prin urmare, cred că PSD a identificat că dezvoltarea locală este cheia acestei guvernări, în timp ce găsirea formei de finanțare este provocarea ei crucială. Forma de finanțare trebuie să poată da preferință primarilor din propriul partid, dar fără a putea fi atacată ca fiind o modalitate de exercitare discreționară ori discriminatorie a puterii; de asemenea, forma de finanțare trebuie să țină cont de lipsa de cunoștințe manageriale a primarilor și de lipsa de capacitate administrativă a primăriilor.


Soluția fondurilor europene nu stă în picioare, pentru că necesită cunoștințe manageriale și capacitate administrativă; în plus, acolo există și un mecanism de verificare feroce, căruia nu-i pot face față niște oameni simpli, subfinanțați și dependenți. Mai mult, conducerea PSD știe că nu are suficient timp la îndemână pentru a instrui primarii sau pentru a crește capacitatea administrativă a primăriilor, respectiv îi e foarte clar că nu se poate lipsi de-acei oameni simpli. Așadar, soluția este să construiască un mecanism similar fondurilor europene; de fapt, să se folosească de unul deja testat, care să nu fie atacat drept o exercitare discreționară sau discriminatorie a puterii. Însă, de data asta, îl face mult mai suplu, mai flexibil, mai ușor de înțeles de acei oameni simpli; și fără prea multe controale, dacă se poate. Și iată că se poate: se numește PNDL (Programul Național de Dezvoltare Locală, €30 mld. în 4 ani, cu reguli simple, față de total fonduri europene, €40 mld. în 7 ani, cu reguli foarte complicate). Păstrând premisa de la care am plecat, PNDL este o formă de finanțare care răspunde la aproape toate criteriile deja enunțate, putând asigura dezvoltarea locală chiar și acolo unde nu există cunoștințe ori capacitate.


Desigur, apar probleme suplimentare: Investițiile publice realizate prin PNDL vor da naștere unei baze materiale care, fiind plătită de la bugetul de stat, va trebui gestionată de la același nivel, adică guvernul central. Având în vedere lecția învățată din eșecul „descentralizării” din 2013-14 și vociferările din ONG-uri, conducerea PSD simte, cumva, că are nevoie să poată controla viitorul acestei baze materiale, astfel că înființează un instrument pentru reglajul fin al participațiilor statului în economie, FSDI (Fondul Suveran de Dezvoltare și Investiții). Cu acest instrument s-ar putea masca un deficit, ocoli o procedură; sau, cuplat cu PNDL, s-ar putea cofinanța o dependență, ori chiar ține în frâu un eventual disident. Și totul e făcut cu scopul de-a le aduce oamenilor exact bunăstarea promisă prin programul de guvernare, cumva centralizat, peste capul unor primari care nu au cunoștințe manageriale, dar care știu foarte bine să „recolteze voturi.” Planul astfel (re)construit (pe baza speculațiilor mele!) îmi pare destul de coerent și chiar ingenios (chiar dacă poate fi criticat din o mie de poziții, puncte de vedere sau abordări teoretice).


Deși combinația PNDL+FSDI poate părea un plan bun pentru atingerea obiectivelor anunțate și pentru livrarea rezultatelor scontate, există și o vulnerabilitate: Deciziile privind alocarea fondurilor către acei primari și cheltuirea lor de către acele primării, respectiv cele privind reglajul fin al circuitului banilor „în natură,” ar putea fi suspectate de niște procurori zeloși. Deloc suprinzător, conducerea PSD simte că are responsabilitatea de-a-i proteja pe-acei oameni simpli de eventuale hărțuieli pe la parchete și instanțe. Din acest motiv, caută o modalitate de relaxare a legislației penale, astfel încât să nu mai aibă temei legal cele mai frecvente cauze care-i implică pe primari sau pe funcționarii din primării. Din această perspectivă, abuzul în serviciu și conflictul de interese par să fie cele mai mari probleme (pentru că DNA, poate și ANI); din aceeași perspectivă, denunțurile par să fie instrumentul prin care procurorii negociază cu oameni simpli, „slabi de înger,” descoperirea faptelor de abuz în serviciu și conflict de interese. „Elementar,” îmi vine să zic, gândindu-mă la OUG 13 și sărind de la Descartes la Doyle, cu gândul la Dragnea :P [Desigur, mai intră și alte considerații la pachet.]

Astfel, la finalul întregului raționament (speculativ, mai subliniez o dată!), dacă ești conducerea PSD, probabil că pui pe-un platouaș OUG 6, OUG 9, bugetul de stat și OUG 13, cu intenția de-a le avea pe toate în vigoare până la sfârșitul lunii februarie, astfel încât să poți începe, cu motoarele turate la maxim, programul de dezvoltare economică pe care l-ai promis. Toată teoria asta servește exclusiv nevoii mele de-a-nțelege din ce motiv sau în ce scop și-ar fi asumat PSD riscul de-a comunica execrabil, dar de-a merge înainte ca tancul. Așa cum spunea Sherlock Holmes, „când ai eliminat toate celelalte explicații ca fiind imposibile, cea care a rămas, oricât de improbabilă ar părea, trebuie să fie cea adevărată” (traducerea/adaptarea mea). Sondajul publicat ieri ne arată că PSD și-a calculat bine riscul, pentru că încă nu pare să plătească un preț de imagine în electorat. În plus, planul de acțiune (dac-o fi fost așa cum l-am reconstruit eu, speculativ) denotă că echipa de la vârful PSD se pricepe bine de tot la management, pentru că ar putea obține rezultate maxime cu investiții minime, într-o structură centralizată tocmai pentru a elimina riscurile asociate cu lipsa cunoștințelor în resursa umană și cu lipsa capacității în structura organizatorică.


La final, rămâne doar să mă-ntorc asupra premisei: Este credibilă intenția PSD de-a produce bunăstare bazată pe creștere economică, în ciuda startului oribil la guvernare, care deja îl face să pară un partid nefrecventabil? Răspunsul meu din stomac este că PSD nu e niciodată credibil, însă raționamentul speculativ de mai sus tocmai mi-a confirmat că intenția e credibilă. Dar mijloacele alese de PSD pentru a-și pune în operă intenția sunt și ele credibile? Parțial, da, sunt credibile, pentru că au mai fost folosite (să ne amintim de Guvernul Văcăroiu, de Guvernul Năstase, de Guvernul Tăriceanu 2 sau de Guvernul Ponta 2); parțial, nu (și aici mă plasez și eu cu nivelul meu de neîncredere), pentru că par să folosească fie metode învechite, fie metode suspecte. Astfel, trag concluzia că PSD ar putea fi mânat în luptă de intenții bune, dar constat că tocmai ne-a pavat drumul către acest iad, definit prin contrastul dintre metodele sale (prea?) conservatoare și aspirațiile progresiste ale unei părți (crescânde?) din electorat.


Închei subliniind că întrebarea strategică la care trebuie să răspundă acum PSD este dacă-și asumă acest drum. Mai exact, își asumă să persevereze în eroarea de orientare, cu metodele deja trecute în revistă? Sau își păstrează bunele intenții, dar face efortul de-a-și modifica metodele și orientarea? Fără să devină un partid 100% diabolic (prea curând), există avantaje palpabile pentru menținerea PSD și a guvernării pe acest drum. Desigur, există și dezavantaje vizibile cu ochiul liber. Răspunsul depinde nemijlocit de patru factori, care vor configura jocul sau decizia atunci când se va hotărî PSD să pună în balanță avantajele și dezavantajele: 1) care este unitatea de măsură, 2) cine face măsurătoarea, 3) cât de mare e prețul pe care și-l permit să-l plătească, respectiv 4) cine ar trebui să plătească și/sau cine va plăti acel preț. Sper să nu-l plătim noi, cetățenii obișnuiți…

PS În urmă cu un an, scriam un text similar despre PNL. Ei încă nu și-au modificat metodele și orientarea, ba chiar au perseverat în eroare, iar prețul chiar îl plătim noi, cetățenii obișnuiți :(

10 February 2017

Afacerea OUG 13-14 (RO, lung, analitic)

Încerc să-mi dau seama cu ce-am rămas, ca lecții învățate la nivel cetățenesc și instituțional, după nebunia ordonanțelor de urgență 13 și 14. La nivel personal, e mai simplu: am trăit pe pielea mea un moment de propagare incontrolabilă a unui raționament, pe care eu îl propusesem ca alternativă posibilă teoretic, dar a fost interpretat ca opțiune concretă și (sau chiar) corectă. Percepția de gafă sau eroare n-a mai putut fi întoarsă din drum, așa că trebuie să-mi asum deficiența de comunicare și să-nvăț că trebuie să fiu mai reținut. O să-mi fie greu, dar e foarte bine că mi-am luat seama. N-ar fi rău dacă și guvernanții ar face la fel ;)


La nivel instituțional, însă, văd o serie de paradoxuri:
  • Ministrul Iordache a demisionat, deși nu s-a putut dovedi c-ar fi greșit în vreun fel (exceptând partea de comunicare, dacă înțeleg bine?);
  • Premierul Grindeanu a retras ordonanța cu bucluc, deși toată majoritatea parlamentară o ținea gaia-mațu’ cu urgența (despre care aflăm că nu-i chiar așa);
  • Avocatul Ciorbea a însăilat o sesizare alambicată, deși susținea (în mod fals) că nu poate face asta înainte de termenul de 10 zile;
  • Președintele Iohannis și-a antagonizat definitiv o jumătate dintre parlamentari, deși treaba lui era să se asigure de buna funcționare a autorităților;
  • Parlamentarii puterii s-au pișat pe el de vot, stând în bănci la moțiunea de cenzură, deși criticau această practică nedemocratică din epoca Băsescu;
  • Judecătorii CCR au reușit performanța de-a nu judeca nimic și de-a nu-i deranja cu nimic pe guvernanți, deși ei au permanent rolul de-a restabili/consolida pacea socială, mai cu seamă în sânul sau în timpul crizelor politice.


Din toate aceste motive, bilanțul de până acum arată foarte șifonat; nu-i vorbă, și acțiunea a fost în forță. Totuși, la nivel oficial, nimeni n-a făcut nimic rău, nimeni n-a greșit nimic, dar nici nu se găsește nimeni care să explice, de fapt, ce s-a-ntamplat, din ce motiv sau în ce scop, pentru că nimeni nu e dispus să-și asume paternitatea acestui (semi?)eșec… Însă voi trece dincolo de întrebările retorice și voi căuta să văd ce putem învăța din fiecare subiect:
  • Ministerul Justiției nu are mecanisme interne care să prevină posibilitatea ca un ministru vremelnic să vină cu un proiect de act normativ de-acasă (ori de la partid) și să-l promoveze pe circuitul inter-ministerial de avizare, până în ședința de Guvern.
    • Foarte interesant este că Strategia Națională Anticorupție, generată din sânul Ministerului Justiției (cu sprijn și contribuții din partea enorm de multor actori instituționali externi), solicită instituirea unor mecanisme de prevenție la nivelul tuturor instituțiilor publice. Pentru mine, contrastul este izbitor! Și lecția este că avem nevoie de un model instituțional care poate să reziste la astfel de „întâmplări,” pentru că mă-ngrozesc la gândul că treaba asta se poate întâmpla și pe alte subiecte, nu doar pe modificarea Codurilor penale.
  • Consiliul Superior al Magistraturii, deși este garantul independenței justiției, nu are dreptul de-a se pronunța în niciun fel pe marginea unor proiecte de modificare a Codurilor, deși e evident că afectează modul în care se face justiție ori prerogativele profesionale ale magistraților.
    • Foarte interesant este că descoperim această limitare din litera legii abia după ce s-a găsit cineva care să forțeze cutuma de bun simț de până acum, care era construită pe o înțelegere comună, de bună credință, a spiritului legii. Contrastul este, pentru mine, îngrozitor! Și lecția este că sistemul nostru constituțional de verificare și contrapondere între puterile statului (checks and balances) este uimitor de vulnerabil, dacă-și pune cineva mintea să-i exploateze deficiențele.
  • Președintele nu are la îndemână, de fapt, niciun instrument eficient pentru a asigura buna funcționare a autorităților publice; și nu are (sau nu și-a dezvoltat, la nivelul Administrației Prezidențiale) nici instrumente eficiente pentru a media între stat ori autorități și societate.
  • Curtea Constituțională este o instituție profund conservatoare, în nevoie de reforme substanțiale, care să-i permită să reacționeze mai rapid, mai eficient, mai înțelept și mult mai decisiv, în spiritul păcii sociale, mai ales în cazurile când ordinea constituțională este atacată fără vreo urmă de bun simț.
    • Foarte interesant este că descoperim aceste două adevăruri despre Președinte și CCR tocmai ca urmare a unui atac nesimțit, care a exploatat deopotrivă lipsa mecanismelor preventive de la Ministerul Justiției și vulnerabilitatea din litera și spiritul legii, pe relația cu CSM. Coincidența mi-e înfricoșătoare! Și lecția este că partidele politice, din sânul cărora vin majoritatea actorilor de mai sus (cu notabila excepție a CSM), trebuie să se reconecteze la agenda cetățeanului și la bunul simț popular, ca să nu m-apuc să vorbesc despre valori și etică (inclusiv membrii CSM trebuie să se conecteze la agenda cetățeanului, a „justițiabilului,” cum îi spun magistrații).
  • Ordonanțele de Urgență sunt un instrument de legiferare toxic, uneori greu de stăpânit chiar și în mâinile emitentului; înțelepciunea populară ar dicta distanțarea imediată față de acest instrument, pentru că otrăvurile nu știu să diferențieze între stăpân și dușman.
    • Foarte interesant este că, spre deosebire de ordonanțele „simple,” cele „de urgență” sunt mai robuste, în sensul că nu pot fi anulate sau retrase, deși caracterul lor de excepție ar fi trebuit să le facă mai fragile. Din nou, ne aflăm în fața unui contrast care mie mi se pare uimitor! Și lecțiile de învățat ar fi cel puțin două: c-ar trebui să găsim o soluție pentru îndepărtarea ispitei, astfel încât să nu mai avem mai mult de 2-3 OUG pe an și c-ar trebui să găsim o soluție pentru ca OUG să nu mai fie mai puternice juridic decât ordonanțele simple. [Această a doua lecție instituțională are legătură directă cu lecția mea personală, pe care am menționat-o în primul paragraf, despre pseudo-eroarea de raționament pe care mi-am descoperit-o alaltăieri.]
  • Strada și Opoziția parlamentară sunt separate, distincte, ceea ce e îmbucurător pentru menținerea purității nepartizane a agendei cetățeanului, dar e trist pentru inabilitatea partidelor politice de-a se conecta la aspirațiile cetățenilor; la fel de trist este că nici majoritatea tăcută nu e reprezentată de actorii politici.
    • Foarte interesant mi se pare mie faptul că Strada militează pentru valori democratice (foarte europene în spirit: bună guvernare, stat de drept/supremația legii, separația puterilor în stat) care merg dincolo de clivajele ideologice/partizane, respectiv că, în acest context, oamenii din piață i-au făcut pe politicieni să se simtă inconfortabil acolo. [Aș mai remarca și faptul că, din ianuarie-februarie 2012 încoace, Strada chiar a repurtat câteva importante victorii în relația cu politicienii de la putere.] Dar aici nu mai e vorba de vreun contrast ori vreo coincidență, ci de tradiția mișcărilor de stradă, care pur și simplu resping alinierea ori afilierea partizană. Și, totuși, partidele politice (nu doar cele din opoziție) rămân teribil de departe, deconectate de cele mai vizionare și progresiste segmente ale societății, deci lecția de învățat este că partidele trebuie să deschidă un dialog permanent cu talpa țării, pentru a-și ajusta (sau chiar contura) o viziune pentru viitor și pentru a-și lărgi (eventual) baza electorală. [Poate începem acest dialog chiar de la ideea Codului electoral?]
  • Organizațiile neguvernamentale nu sunt pompieri și e nerealist să aștepți de la ele să reacționeze rapid în criză, dacă nu le-ai sprijinit cu nimic înainte de-a apărea criza; și e absurd să le ceri leadership în criză, pentru că ONG-urile nu au aspirații de partide politice, chiar dacă sunt mult mai bine conectate la agenda cetățeanului.
    • Aici nu mai e nimic interesant. ONG-urile lucrează cu oameni care au de plătit facturi. Crizele politice nu pot fi anticipate, în timp ce planificarea activităților pe proiecte este, de cele mai multe ori, bătută-n cuie, contractual, în relația cu finanțatorii proiectului. Prin urmare, dacă organizația are de făcut activități care au fost planificate cu 6 luni în urmă, iar finanțatorul rămâne ferm în condițiile contractuale, e posibil ca nimeni din organizație să nu poată interveni în criza politică survenită. Sau, dacă intervine, e posibil ca activitățile sale să fie marcate de oboseală, aglomerare, iritare și frustrare, adică să fie percepute în publicul larg drept suboptimale față de standardul obișnuit al acelei organizații sau al oamenilor care activează în acea organizație. [Apropo, Soros nu mai finanțează ONG-uri românești de câțiva ani de zile :P ]
  • La final, mi-a rămas să mai discut doar despre partenerii europeni: Eu tot nu pot înțelege cum încap în aceeași familie europeană liberală Verhofstadt, un euroentuziast convins, și Tăriceanu, un apologet al autarhiei (că nu era vorba despre exit). Similar, mă-ntreb dacă Timmermans se simte bine în familia socialiștilor europeni, alături de Iordache. Dar aici nu e loc de lecții de învățat pentru noi, oamenii obișnuiți, pentru că e evident că Strada e în perfect contrast cu prea mulți dintre politicieni.


La final, simt nevoia unei reveniri la subiectul care a declanșat acest scandal spectaculos, adică ordonanțele 13-14, de la care literalmente ne țâțâie curu’ de vreo 10 zile:
  • Dacă guvernanții și majoritatea parlamentară sunt onești, ar avea de făcut câteva lucruri în Parlament, exact în această ordine: să respingă OUG 13 și să aprobe OUG 14 cu modificări, repunând în textul Codului de procedură penală acele câteva cuvinte bune din OUG 13; apoi, să pornească acele audieri publice pe marginea Codurilor, în scopul ajustării lor față de mult-discutatele decizii CCR din anii trecuți.
  • Dacă guvernanții și majoritatea parlamentară nu-s onești (sau nu le pasă de credibilitatea lor), vor face niște matrapazlîcuri legislative care să repună pe tapet prevederile controversate din OUG 13. Astfel, vor perpetua criza politică, pentru că vor atrage în vârtej și Avocatul poporului, și Președintele, și Curtea Constituțională…
    • Culmea e că toate instituțiile au ieșit șifonate din „afacerea ordonanțelor,” în timp ce restabilirea încrederii, pentru toate instituțiile implicate, stă exclusiv în mâinile Parlamentului, care este instituția cu cel mai mic nivel de încredere populară. Acesta este, pentru mine, paradoxul suprem! Și lecția de învățat este că noi, cetățenii, trebuie să ne supraveghem cu mare atenție parlamentarii—iată un scurt ghid la Ovidiu Voicu.


PS Chit că nu m-a întrebat nimeni, eu rămân la părerea că soluția cea mai bună pentru detensionarea situației era ca OUG 14 să fi avut un singur articol, prin care să fi prorogat termenul din OUG 13 de la 10 zile la 10 luni (sau ani). Ar fi avut și justificarea urgenței, preluând argumentele Procurorului General. Dar și varianta onestă prezentată de Liviu Avram era o soluție bună. Zic doar că, în soluția propusă de mine, majoritatea parlamentară ar fi avut ocazia să ne convingă de buna sa credință, operând modificările necesare în textul OUG 13. Însă „graba strică treaba,” după cum știm din înțelepciunea populară, deci n-aveau cum să găsească soluția optimă sâmbătă spre duminică noaptea; iar ăsta e, în opinia mea, încă un motiv pentru care guvernanții ar trebui să renunțe la OUG-uri.