09 March 2011

Facem și noi o poștă? (RO)

La final vorbim și de crosul poștei :-)  Acum 2 săptămâni am discutat cu Mihai Lisețchi despre sport și politica publică a statului român în acest domeniu.  Sigur că stăm foarte prost la capitolul politici publice, așa cum am mai scris de câteva ori.  El e preocupat de înot, eu de baschet, dar avem interese comune despre bună guvernare, așa încât discuția a fost foarte incitantă.  Împărtășesc câteva din problemele identificate, presărate și cu soluții, printre rânduri.  Despre colacul de salvare al sportului românesc, mai bine zis al politicilor publice care afectează și sportul românesc, sunt convins că vom mai avea ocazia să vorbim :-)

Life Ring
România a ratat ocazia de-a se implica în politica europeană pentru sport, dar nici măcar nu caută, cumva, să beneficieze de prevederile de-acolo.  Nu e de mirare, pentru că același lucru se întâmplă și în alte arii strategice pentru România în domeniul politicilor europene (de când a rămas fără ministru „plin,” Departamentul pentru Afaceri Europene al Guvernului României doarme liniștit).  Problema vine dinlăuntru, de la organizare și finanțare/bugetare, și în sport, și în alte domenii păstorite de administrația publică.

Comparația dintre gestionarea sportului și administrația publică nu e deloc forțată, chiar dacă vă imaginați că sportul este, în mod obișnuit, o activitate privată.  Organizarea sportului e dictată prin lege, de sus în jos, similar agențiilor centrale, specializate, ale statului.  Avem structuri deconcentrate în județe și structuri descentralizate în orașe.  Aceste „federații” și „asociații,” deși înființate ca organizații private, se comportă ca instituții ale administrației publice și încalcă, de fapt, libertatea de asociere :-(

Sunt unice.  Nu este permis să existe 2 federații în aceeași ramură sportivă, așa încât libertatea de asociere este forțată într-un șablon.  Doar federația, aceea, unică, poate organiza ori „permite” organizarea unor competiții naționale într-o ramură sportivă.  La fel și cu barourile de avocați, unde cea mai liber(al)ă dintre profesiile liberale se zbate în justiție cu libertatea de asociere și libera competiție pe piață.  Ne-am obișnuit cu structuri unice (în comunism) și nu mai realizăm cât sunt ele de nenaturale.

Pentru că sunt unice, federațiile sportive sunt finanțate prin alocări bugetare defalcate prin voință/acord politic, în loc să fie finanțate prin proceduri competitive, conform legii granturilor.  Astfel, șefii federațiilor ajung să fie un subiect de interes politic.  Obișnuința de-a sta cu mâna-ntinsă la autoritățile politice (sau politizate) îngrădește spiritul competitiv, chiar acolo unde el ar trebui să fie cel mai bine dezvoltat.  De ce să te mai miri, în condițiile astea, că parlamentarilor li se pare corect să devii avocat prin ocolirea competiției?

Rezultatul este că sportul românesc e condus de sus în jos, printr-o serie de artificii/ficțiuni juridice croite pentru a se mula pe un șablon administrativ total impropriu unei activități prin excelență liber-consimțite.  Cu alte cuvinte, statul își violează cetățenii, lejer și „sportiv,” iar aceștia din urmă s-au obișnuit, nici nu-și mai dau seama că-s abuzați, ba chiar „le place,” deși toți realizează c-au rămas chiar așa, în urmă!  Așadar, se bagă cineva la o „revoluție” sportivă, asociativă și competitivă?  Sau rămânem la de-acum obișnuitul cros al „poștei”?

0 comments:

Post a Comment