10 August 2011

Un ochi plânge, unu' râde (RO, sincron)

Cineva mi-a spus, cândva, că o schimbare durabilă se pregăteşte şi se împământeneşte prin crearea unei noi tradiţii.  Am rămas un pic „interzis,” pentru că nu-mi dădeam seama cum ar putea cineva să creeze o tradiţie, însă timpul mi-a arătat că se poate :-)  Până şi scrisul ăsta, sincron, alături de prietenii mei, este o tradiţie nou-creată, nu-i aşa?  În fiecare miercuri seară, la ora 9:00, îi dăm lumii perspectivele noastre asupra aceluiaşi subiect…  Dedicaţie, argumentaţie, reverberaţie, satisfacţie, reflecţie, graţie, contradicţie—ce mai, tradiţie!  Vi s-a-ntâmplat vreodată să plângeţi pe când citeaţi o carte?

image
sursa coperţilor:  www.azicitesc.com
În vara dinainte de clasa a treia, din cauza unor probleme de familie pe care n-are rost să le povestesc acum, m-am mutat la Braşov, să locuiesc cu naşa mea.  Nu-mi convenea deloc situaţia, separaţia temporară (care a durat timp de 4 ani!) de ai mei, deşi îmi iubeam naşii—dar am înţeles foarte bine situaţia, încă de pe-atunci.  Totuşi, aşa cum învăţ în fiecare zi, între înţeles şi acceptat e o mare distanţă…  În vara sau în toamna aia, mi s-a pus în braţe cartea lui Malot.  Mai întâi, am plâns şi m-am isterizat pentru că nu voiam s-o citesc!  În ruptul capului!  Mi se părea o cruzime de nedescris!

În primul rând, cum să mă oblige?  În al doilea rând, dacă tot mă obligă, de ce să-mi dea să citesc tocmai despre situaţia aia, de tot rahatul, în care (mi se părea că) mă găseam chiar eu?  Ce oameni!!!  În cele din urmă, am cedat şi-am început s-o citesc, cu Bobiţă sprijinindu-şi boticul în poala mea—atât de mult mi-a plăcut, că n-am mai lăsat-o din mână…  Cred că-n cartea aia am descoperit ce-nseamnă să-ţi croieşti drumul, ce-nseamnă să nu-ţi pierzi speranţa, ce-nseamnă să ai puterea de-a-ţi regăsi drumul şi speranţa…  Şi, da, am plâns citind cartea aia, ca un copil ce mă aflam ;-)

Înainte de clasa a şaptea, deja reîntors în Bucureşti (şi foarte bucuros de revenire!), cred că tot pe sfârşit de vară, mi-a căzut în mână cartea lui Muşatescu.  Am râs cu lacrimi, literalmente am plâns de râs, de-a dreptul tăvălindu-mă pe jos, ţinându-mă cu mâinile de burtă, făcând chiar febră musculară, pentru că nu mă mai puteam opri din citit şi râs, din plâns de râs şi citit—toată seria :-)  Tanti Raliţa, Trabantul, aventurile la pescuit şi tunsoarea de fix 8 mm ale pseudo-detectivului Conan Doi mi-au alimentat (sau mi-au alterat definitiv?) simţul umorului şi atenţia la detaliile distractive din viaţa de zi-cu-zi :-)

Aţi ghicit, grupul nostru şi-a propus o temă ceva mai adâncă, mai sensibilă, pentru săptămâna asta, cartea la care am plâns.  Aşa c-abia aştept să deschid, poate chiar să plâng citind, paginile dedicate acestui subiect, pe fiecare blog din echipa little not-blue spades bassing woodly on bike, c-aşa-i tradiţia :-)  Iar dacă vi s-au părut interesante amintirile mele, pot să vă recomand un blog dedicat regretatului Muşatescu sau o piesă de teatru radiofonic despre aventurile micuţului Rémi ;-)  Numa’ să nu plângeţi, okay?!?

6 comments:

Post a Comment