08 November 2014

Bagajul constituțional al Președintelui (RO, electoral)

Mai avem o săptămână de lucru în privința respectării dreptului de vot, apoi va mai veni o perioadă de lucru în privința rezultatului concret și corect al alegerilor prezidențiale, după care vom intra în logica pregătirilor pentru transferul de putere din 22 decembrie și, evident, în isteria aniversărilor privind Ziua Națională și Revoluția. Va fi o perioadă tristă și solicitantă, mai ales din perspectiva retoricii politice, care a debutat deja sub auspicii jenante, încă din timpul campaniei electorale. Oricât de mult mi-aș dori să avem (măcar) o dezbatere între ultimii 2 candidați, cred că voi putea trăi liniștit și fără—oricum, eu rămân consecvent în alegerile mele: nu merg la proteste, prefer dezbaterea în Parlament, răspund la întrebări, din poziția de challenger virtual :-)

sursa: The Telegraph/Travel
Despre motivele pentru care refuz protestele, nu insist—e o alegere personală, bazată pe valori, pe modul în care înțeleg eu mecanismul deciziilor politice, pe afinități și adversități personale. Prefer ca dezbaterea să aibă loc în Parlament, pentru simbolismul acelui loc—arată că reprezentantul individual al statului recunoaște autoritatea forului colectiv suprem al statului, ceea ce poate conduce, mai târziu, la o colaborare în deplin respect reciproc între cele 2 instituții. Există și puternice argumente constituționale pentru această preferință a mea, dar renunț să le mai expun, de vreme ce „mari” ziariști „patrioți,” cot-la-cot cu „mari” politicieni (uneori în detrimentul propriilor candidați), arată că disprețuiesc nu doar domnia legii, ci mai ales ritualul democratic de bun simț :-(

De la prima serie de 33 de întrebări, au mai apărut alte 25, la care simt că trebuie să răspund, din moment ce candidații nu s-au învrednicit, iar dezbaterea încă nu se știe dacă va avea loc... Încep cu setul de 5 al lui Adrian Moraru (bune întrebări!), urmând să închei cu cele 20 ale redactorilor de la Ziarul Financiar (grupate în 4 categorii, pentru motive evidente):

  • Independența este, după părerea mea, un obiectiv depășit sau iluzoriu, din moment ce-am decis că vrem să fim membri UE; în cadrul pieței comune, resursele (materiale, energetice, de tot felul) sunt mărfuri, așa încât circulă liber; dacă nu vrem să depindem de Rusia, trebuie să lucrăm cot-la-cot cu statele membre UE, ceea ce înseamnă că deciziile Președintelui sunt mult constrânse, iar șansele de reușită nu depind exclusiv de ocupantul fotoliului de la Cotroceni.
  • Președintele are atribuțiile constituționale de-a reforma serviciile/structurile de securitate și trebuie să-și dorească acest lucru, în baza mandatului primit; însă modernizarea propriu-zisă depinde de sprijinul ori colaborarea cu structurile similare din UE și NATO, respectiv de modul în care se va restructura legislația în materie, acest ultim aspect depinzând în mare măsură de voința majorității parlamentare și de capacitatea de finanțare pe care o poate asigura Guvernul.
  • Garanția conlucrării cu instituțiile politice și partidele politice nu poate fi oferită de nimeni, a priori; e irelevant dacă eu m-aș strădui în fiecare zi să găsesc soluția negociată, avantajoasă pentru toate părțile implicate, din moment ce fotoliul de la Cotroceni va fi ocupat fie de Ponta, fie de Iohannis—iar capacitățile lor de negociere/mediere sunt deja vizibile pentru toată lumea, rămânând doar să alegem care dintre stilurile lor decizionale ne place mai mult și/sau ne oferă mai multă încredere că modernizarea va fi însoțită și de un control civil mai eficient.
  • Credibilitatea externă a României depinde în mod direct, nemijlocit, de capacitatea (internă a) majorității parlamentare, a coaliției guvernamentale, a administrației locale, de-a-și analiza corect premisele, de-a-și stabili obiective fezabile și termene realiste; în acest sens, eu aș căuta soluția prin care niciun act normativ să nu mai ajungă la promulgare până ce nu există dovezi clare privind respectarea în totalitate a prevederilor din Legile 24/2000, 544/2001 și 52/2003.
  • Interesul național mi-e un concept mai degrabă neclar [și ăsta-i unul dintre motivele pentru care eu n-aș putea candida în mod real], însă îl pot substitui cu interesul public ca fiecare cetățean să-și poată fructifica, oricând, toate drepturile fundamentale și constituționale; în acest scop mi-am stabilit priorități privind competitivitatea, justiția și administrația; iar Președintele chiar nu poate realiza nimic fără bună înțelegere și colaborare cu celelalte instituții ale statului, dacă vrea să se țină de cuvânt în privința bunei funcționări a autorităților publice.
sursa: RFI
  • Din punct de vedere constituțional, Președintele nu poate decide asupra (ZF1-2, 4-6, 8-19) menținerii cotei unice, majorării salariilor și/sau pensiilor, centralizării achizițiilor publice, privatizărilor, inițiativelor antreprenoriale, birocrației, confiscărilor, auditurilor, repatrierii, natalității, reducerii CAS și structurării bugetului, modernizării mediului rural, construcției de autostrăzi, eliminării din sistem a incompetenților, îmbunătățirii promovabilității la bac sau reformării sistemului de sănătate; toate acestea sunt de resortul deciziilor guvernamentale și parlamentare, pe care Președintele le poate stimula prin discuții, dezbateri și mesaje—dar trebuie reținut un lucru foarte important: Președintele nu poate refuza promulgarea unei legi care a trecut de al doilea vot în Parlament și de controlul de constituționalitate al CCR!; chiar dacă demisionează, cel care va îndeplini interimatul este obligat să promulge :-(
  • În privința schimbării (cu totul a) Constituției (ZF3), nu este cazul! În privința unor eventuale modificări constituționale, există multe opinii despre cum anume s-ar putea eficientiza și/sau corecta unele prevederi care par să ne incomodeze—însă nu Președintele decide asupra acestor lucruri, ci Parlamentul și votul popular de la referendumul de aprobare a modificărilor, așa încât mi se pare de domeniul evidenței că direcția nu poate fi în sensul creșterii atribuțiilor Președintelui, ci doar în sensul clarificării unor raporturi dintre Președinte și celelalte autorități publice.
  • Prima vizită externă (ZF7) e încărcată de o simbolistică aparte, desigur, așa încât ar fi o neghiobie să dai un semnal prost la început de mandat—preferințele mele sunt pentru Bruxel (pentru a arăta strânsa relație pe care o dorim cu UE și NATO), Budapesta (pentru a contribui la reconcilierea istorică), Sofia (pentru a sublinia că suntem în tandem pe subiectul MCV); în niciun caz nu aș merge mai întâi la Chișinău (vor avea alegeri parlamentare și nu e înțelept să antagonizăm pe nimeni); aș mai studia posibilitatea de-a vizita Washington (pentru a întări parteneriatul strategic cu SUA), însă orice decizie privind prima vizită externă aș lua-o numai după consultări cu consilierii mei, cu ministerul de externe și cu comisiile de politică externă din Parlament.
  • Parcursul european al Republicii Moldova (ZF20) se decide la Chișinău, iar sprijinul strategic pentru integrare/aderare nu se declamă la București, ci se face la Bruxel și în celelalte capitale europene, prin acțiune diplomatică; același răspuns l-aș da și în privința celorlalți 2 vecini pe care mi-i doresc angajați într-un parcurs similar, Serbia și Ucraina, deși realizez că trebuie acționat cu mare băgare de seamă, având în vedere sensibilitățile Federației Ruse.
În concluzie, încă mă mir cu privire la nivelul extrem de scăzut al dezbaterii asupra platformelor electorale, încă nu-mi explic de ce nu apare nicio întrebare despre justiție, încă nu-nțeleg cum e posibil să fie puse întrebări care exced cadrului constituțional al atribuțiilor Președintelui... Bagajul constituțional al Președintelui ar trebui mai abitir luat în seamă, mai precaut supus la contorsiuni logice, fără ca asta să însemne vreo opreliște asupra libertății de exprimare, ci mai degrabă o invitație la moderație în privința libertății de-a spune prostioare... De exemplu, eu am o nedumerire profundă, legată de opiniile conform cărora Președintele ar fi cel dintâi-stătător al politicii externe, pentru că art. 91 din Constituție îi conferă „aura” de șef al diplomației doar prin alin. (2) și (3), în timp ce alin. (1) e suficient de interpretabil în defavoarea Președintelui... Știu, există o Decizie CCR conform căreia Președintele ar fi „șeful statului,” dar e atât de trasă de păr... :-(
Update: A mai apărut un set de întrebări interesante de la Partidul Pirat, așa încât le iau în considerare și pe acestea:
  1. Am arătat deja că Președintele nu poate refuza ad infinitum promulgarea unor legi care au parcurs, corect și legal, întreaga procedură legislativă și controlul de constituționalitate.
  2. Președintele poate organiza consultări (în sensul Legii 52/2003) numai cu privire la deciziile aflate în atribuțiile sale; pentru celelalte autorități publice, Președintele poate insista pentru respectarea deplină a Legilor 24, 544 și 52, așa cum am arătat mai sus.
  3. Președintele poate susține astfel de deziderate prin adresarea unui mesaj către Parlament, ori prin prezidarea unei ședințe de Guvern, cu tema specifică a înlăturării barierelor de acces la, respectiv deschiderii competiției pe, „piața” politică.
  4. Răspunsul de la #2 rămâne în picioare, însă poate fi potențat și cu soluțiile de la #3; dacă suntem de acord că direcțiile prioritare sunt competiția, justiția și administrația, ne va fi mai ușor să simplificăm lucrurile.
  5. Dacă există negocieri secrete, iar Președintele află despre ele, trebuie verificat dacă nu cumva este în interes public să dezvăluie acest lucru (există metode prin care se testează care interes primează); dacă secretul intenționa să favorizeze ori să acopere încălcări ale legii, toate actele și faptele conexe trebuie dezvăluite, iar vinovații trași la răspundere.
  6. Am răspuns în cadrul conferinței de presă, la punctul 16.
  7. Lăsând la o parte faptul că nu înțeleg foarte bine întrebarea, în negocierea unor tratate internaționale e bine să ne concentrăm pe ce putem face împreună, nu pe ce-am hotărât că nu vrem; dincolo de evitarea unor clauze, e important să ne concentrăm pe dezvoltarea capacității administrative a instituțiilor care să fie eficiente în ridicarea unor astfel de probleme—mi se pare mai preferabil ca acțiunea instituțională internă să ridice semne de întrebare privind reputația internațională a unei corporații, decât să ne chinuim să-i aplicăm sancțiuni negociate.
  8. Așa cum arătam mai sus, pentru anumite tipuri de acțiuni ale Președintelui, nu se pot oferi garanții a priori; în privința grațierii corupților, singura garanție se află în comportamentul și atitudinile candidatului, manifestate chiar înaintea perioadei de precampanie.

0 comments:

Post a Comment