10 December 2014

Justiția „Scorpionului” (RO, #interviu, lunguț)

Bilanțul ultimilor 10 ani, ai președinției dlui Băsescu, nu putea ocoli tema justiției. Îi mulțumesc lui Vlad Stoicescu pentru că nu m-a ocolit :-) „Ocaua lui Băsescu” este unul din cele 10 episoade ale „Zodiei Scorpionului,” pentru care Vlad mi-a pus câteva întrebări bine țintite—și mi-a făcut o deosebită plăcere să-i răspund, poate cu mult mai lung decât și-ar fi dorit el ;-) Poate voi apuca să scriu, la un moment dat, de ce cred că momentul cel mai bun al acestor 10 ani a fost atunci când dl Băsescu a negociat/forțat asocierea statelor non-uro la pactul financiar, în timp ce momentul cel mai rău (pentru democrație) a fost acceptarea/adoptarea strategiei neprezentării la vot (mai ales în Parlament). [Cel mai rău pentru justiție a fost că nu și-a stăpânit fratele.] Urât sau nu, dl Băsescu își încheie și cel de-al doilea mandat la Cotroceni, așa încât tragem linie și mergem mai departe, cu dl Iohannis.

sursa: Zodia Scorpionului/Ocaua lui Băsescu
1. Crezi că s-a gasit în timpul mandatelor lui Traian Băsescu balansul optim între interesul și resursele investite în accesul egal la justiție, pentru fiecare cetățean, și cele investite în anchetarea și condamnarea „marilor corupți”? O justiție europeană le situează pe amândouă pe aceeași treaptă a importanței sau într-un mediu specific, precum cel românesc, e mai importantă prioritizarea?
Eu m-aș fi bucurat să avem o măsurătoare, bazată pe date statistice disponibile public; dar nu avem astfel de date, așa încât îți răspund exact cum m-ai întrebat, ce cred eu: Cred că nu :-(  În 2005-06, la Guvern, au fost câteva momente importante: angajarea răspunderii Guvernului pe legile privind justiția și proprietatea, ordonanța privind reorganizarea PNA/DNA și adoptarea celei de-a doua strategii naționale anticorupție și a primei strategii naționale pentru reforma justiției. Toate acestea se pot pune în legătură cu foarte inspirata numire a dnei Monica Macovei la Ministerul Justiției, despre care știm deja că i se datorează dlui Președinte Băsescu. În paralel, la nivelul președinției, corupția era introdusă printre vulnerabilitățile înscrise în strategia națională de apărare. Aceste mișcări ar fi trebuit să dea roade până în 2009, dar efectele pozitive par să se vadă abia în 2014. Din acest motiv, anul 2009 a fost marcat de scandalul legat de adoptarea Codurilor—atât de pripită, încât ele au suferit numeroase modificări până la momentul intrării în vigoare, iar însăși intrarea în vigoare a fost amânată ani de zile; iar strategia de reformă a justiției, ca serviciu public, redactată în 2010, nu a fost adoptată niciodată de Guvern. Revenind la întrebare, s-ar părea că succesul anchetelor anticorupție a contribuit semnificativ la creșterea încrederii românilor în justiție (vezi graficul de mai jos, privind încrederea în justiție), deși românii încă au mari probleme în privința accesului liber la justiție—mai ales la informații din justiție, despre propriul dosar, despre motivarea sentințelor, despre punerea în executare a hotărârilor judecătorești... Un politician ar putea argumenta că prioritizarea era importantă, însă un astfel de argument este construit post factum, căci nu poate fi găsit într-un document programatic, de politici publice; un tehnician al justiției ar putea fi mulțumit de progresele realizate, însă ar spune că nu e încă suficient pentru a pune eticheta de „echivalent cu standardul european” în privința justiției din România.

2. E și meritul lui Traian Băsescu pentru mai buna funcționare a justiției? E mai ales meritul lui? Cât de important e Președintele pentru funcționarea justiției într-un aranjament constituțional/legal de tipul celui românesc?
Indiscutabil, e și meritul lui, dar nu e numai meritul dlui Președinte Băsescu. Are meritul că nu a acceptat numirea dnei Lidia Bărbulescu în fruntea ÎCCJ, dar și defectul că a grăbit adoptarea Codurilor exclusiv pentru considerente politice; are meritul că le-a oferit magistraților garanția independenței, dar și defectul că s-a târguit cu Premierul Ponta, peste capul reglementărilor în vigoare, la numirea procurorilor-șefi. Interpretarea pe care o dau eu textului din art. 133(6) din Constituție arată că, dacă dorește, Președintele poate juca un rol mult mai important în expunerea problemelor, stimularea găsirii soluțiilor și luarea deciziilor pentru implementarea reformelor în justiție. Cu privire la aranjamentul instituțional/constituțional, Președintele are suficiente puteri discreționare, prin care poate influența conturarea marilor obiective din justiție—le poate folosi pentru a face bine sau pentru a face rău, iar singurele mecanisme de control sunt la nivelul Curții Constituționale și Parlamentului, ca să nu fac referire și la opinia publică. De exemplu, știm că dl Băsescu a cam forțat limitele competențelor și atribuțiilor CCR, pe care a plasat-o, în mentalul colectiv, ca parte din autoritatea judecătorească, deși locul ei nu e acolo (vezi, de exemplu, plasarea în Titlul al VI-lea din Constituție, nu în Capitolul al VI-lea din Titlul al III-lea). Dar jocul politic cauzat de aceste forțări ne-a adus primii profesioniști ai dreptului în componența CCR (dl Morar și dna Pivniceru), care au avut deja efecte benefice asupra Deciziilor CCR din ultimul an, inclusiv în privința justiției (vezi Decizia 265/2014 privind clarificarea întinderii prescripțiilor).

3. Cine sau ce a fost cu adevărat decisiv în avansul înregistrat de sistemul de justiție în ultimul deceniu? Ar fi fost posibilă reforma internă fără presiunea externă?
Reforma internă e mai degrabă haotică, aproape în toate domeniile, pentru că politicienii români nu prea au știința planificării, nici obiceiul ancorării deciziilor în studii bazate pe date statistice. Astfel, fără presiunea externă, în primul rând prin MCV (Mecanismul de Cooperare și Verificare), progresele nu ar fi fost substanțiale. De fapt, mi-e teamă că avansul înregistrat nu e cu adevărat decisiv, iar deficiențele constatate la nivelul CSM, în cazul dnei Bica, trebuie citite și în cheia de alarmă. Atrag atenția asupra faptului că reforma în justiție nu e sustenabilă nici măcar în partea foarte vizibilă, a anticorupției, cu atât mai puțin în zona performanței instanțelor în relația cu justițiabilii.  Recentele dezbateri despre viitorul justiției, până în 2020, au intrat în zona tehnică, temerea fiind că e posibil să pierdem din vedere viziunea—și mie mi-e neclar dacă dl Băsescu ne-a livrat, cu adevărat, vreodată, o viziune în privința justiției (cea privind anticorupția cred că ne-a fost clară tuturor).

4. S-ar fi putut face și mai puțin, în raport cu reușitele din justiție. S-ar fi putut face, însă, și mai mult? (realist vorbind, nu dintr-o perspectivă idealistă)
Realist vorbind, mi-e teamă că nu s-ar fi putut face semnificativ mai mult, din cel puțin 2 motive: În primul rând, pentru că eu cred că CSM este organizat într-un fel care conduce la fragmentare, așa încât CSM pare incapabil de a lua decizii care să proiecteze viziuni multi-anuale pentru reforma justiției. În al doilea rând, pentru că jocul politic de care depinde justiția (mă refer la inițierea și adoptarea legilor, dar și la numirea unor șefi de instituții, în care sunt implicate Guvernul, Parlamentul și Președintele), este foarte fragmentat, dependent de succesiunea evenimentelor electorale și de instabilitatea majorităților parlamentare. Prin urmare, în condițiile actualei Constituții, cu volatilitatea de care a dat dovadă clasa noastră politică, eu nu cred că se putea obține semnificativ mai mult.

5. A fost benefică atitudinea conflictuală a Președintelui Băsescu (amintesc doar desele ciocniri cu CSM-ul din primul an de mandat) pentru îmbunătățirea sistemului de justiție?
Ciocnirile cu CSM-ul de până-n 2010 (anul alegerilor pentru noua componență a Consiliului) ar fi fost inevitabile pentru dl Băsescu. Acea perioadă a fost benefică pentru progresul reformelor, pentru că atunci s-a dat semnalul că magistrații sunt independenți și nu sunt nevoiți să răspundă la telefoanele politicienilor. În general, se spune, conflictele impulsionează creativitatea, deci progresul, iar situația de-atunci n-a fost cu nimic mai prejos. Conflictele cu CSM-ul de după 2010 au fost mai problematice, pentru că au indicat o oarecare despărțire a dlui Băsescu de agenda reformistă—sau, poate, a noii majorități din CSM? Anul 2015 ar trebui consacrat unor reforme profunde în această privință, a organizării și funcționării CSM, pentru că anul 2016 va fi de foc (mandatele membrilor CSM sunt de 6 ani; mandatele șefilor de instituții sunt de câte 3 ani):  se încheie mandatele dlui Nițu/PÎCCJ și dnei Kövesi/DNA, se încheie mandatul dnei Stanciu/ÎCCJ, se organizează alegeri pentru CSM, iar toate astea se întâmplă în paralel cu alegerile locale și parlamentare.

6. Progresul înregistrat de justiția română între 2004 și 2014 e vizibil în cifre și în rapoarte, mai puțin în sondajele care cuantifică gradul de încredere al populației în actul de justiție (minus DNA, care se bucură de o imagine mai bună, peste media sistemului din care face parte). De ce? E doar o problemă de mediatizare (in)corectă?
Încrederea românilor în justiție a crescut constant; încă nu a depășit pragul de 50%, dar asta se poate explica dacă ne uităm la succesiunea de mici și sâcâitoare probleme pe care le întâmpină cetățeanul român, atunci când se pune problema accesului la justiție—nu știu dacă e o problemă de mediatizare, cât mai degrabă una de comunicare, aș zice eu: Dacă un om nevoiaș are o problemă cu un vecin sau dacă un buticar obișnuit are o problemă cu fiscul ori cu un furnizor, nu a fost învățat cum să-și definească problema, astfel încât să o poată prezenta unui avocat; nu știe unde să găsească un avocat sau un serviciu public de consiliere juridică; nu știe cum să acceseze, cum să afle dacă e eligibil pentru asistență juridică gratuită; nu știe cărei instanțe să i se adreseze; nu știe cum să formuleze o acțiune în instanță, cum să aibă acces la dosar, la probele și argumentele celeilalte părți; nu știe cum și unde să urmărească evoluția propriului său proces, cam cât timp ar putea dura, ce fel de sentințe s-au mai pronunțat în situații similare, la alte instanțe din țară... Cu alte cuvinte, oamenii nu au foarte mare încredere în justiție, pentru că justiția însăși e cam opacă și cam impredictibilă, pentru că oamenii nu au garanții cu privire la durata scurtă a procesului ori cu privire la calitatea judecătorilor (știința de carte, performanța lor profesională, chiar integritatea lor), în timp ce birocrația legată de plata taxelor de timbru, depunerea hârtiilor în mai multe exemplare, necesitatea formularelor, ștampilelor, de punerea în executare a hotărârilor, este copleșitoare... Prin contrast, DNA se bucură de o imagine ceva mai bună, tocmai pentru că oamenii văd că rezolvă cazurile în termen relativ scurt și cu rezultate relativ predictibile. Așa încât răspunsul este că, dacă te organizezi bine pe interior, astfel încât să dai rezultate vizibile, ai ce comunica și ești credibil—mă refer la instituții, desigur :-)

0 comments:

Post a Comment