27 April 2015

„Inamicus ougei” (RO, mărinimos)

Guvernul României pregătește, prin personalul specializat de la Ministerul Justiției, un proiect de lege (31 martie) privind înființarea unei agenții pentru administrarea bunurilor indisponibilizate și/sau sechestrate în cadrul procedurilor judiciare. Intenția proiectului de lege e un pas bun în direcția bună: ne va ajuta să ducem la bun sfârșit deciziile de confiscare; ba chiar ne-ar putea ajuta să facem un pas mai departe, spre forfetarea bunurilor nejustificate, cândva. Desigur, există și așteptarea ca acest proiect de lege să arate și cum vor fi utilizate/valorificate acele bunuri. Numai că tot Guvernul României strică, printr-o OUG strâmbă, (15 aprilie), ceea ce intenționa să facă printr-o lege dreaptă.


sursa: colaj de Yozness, cu foto de-aici, aici și aici
Acum, surpriză de proporții, de-un ridicol monumental (20 aprilie): Premierul îi cere Avocatului Poporului să conteste OUG-ul buclucaș la CCR! De râsu’ curcilor, nu-i așa?!? Presupunând că dl Ciorbea (care nu are simțul ridicolului) se va conforma solicitării dlui Ponta (care nu are simțul inadecvării), eu văd aici o minunată oportunitate, pe care-o așteptam de mult: avem ocazia, noi, oengiștii care ne ocupăm de buna guvernare, să depunem la CCR un amicus curiae prin care să corectăm/restrângem practica puterii discreționare la guvernare, manifestată prin abuzul de ordonanțe de urgență ;) Iată ce sugerez eu c-ar trebui să-i învederăm Curții Constituționale, în calitate de „amici” ai curții, dar de inamici declarați ai abuzului de OUG-uri:


Conform art. 115, alin. 4 din Constituție, adoptarea unei OUG trebuie să îndeplinească patru condiții în același timp:
  1. să existe o situație extraordinară—asta e o condiție de substanță, iar decizia CCR ar trebui să definească (sau măcar să exemplifice) criteriile după care Guvernul ar trebui să chibzuiască dacă se află în fața unei situații extraordinare;
  2. situația respectivă să necesite o soluție legislativă*—asta e o condiție de cauzalitate, iar decizia CCR ar trebui să ia în considerare Legea 24/2000, mai ales în privința obligației ca actele normative să reglementeze în primul rând relații sociale;
  3. soluția legislativă să fie urgentă, să nu poată suferi amânare—asta e o a doua condiție de substanță, iar decizia CCR ar putea lua în considerare art. 7, alin. 13 din Legea 52/2003 (unde există 5 condiții care trebuie îndeplinite cumulativ și simultan) sau ar putea să lase la latitudinea Guvernului decizia de oportunitate, cu condiția ca
  4. urgența adoptării să fie motivată—asta e o condiție de formă, pe care decizia CCR ar trebui s-o accentueze, în baza art. 41, alin. 2, lit. c) din Carta Drepturilor Fundamentale a (cetățenilor) Uniunii Europene, arătând că motivarea trebuie să sprijine, să argumenteze și să explice, dincolo de orice îndoială, toate cele 3 condiții de mai sus.


Închei aici, cu părere de rău c-am abuzat de limba latină în titlu—vorba ‘ceea, „cui pe cui se scoate” :P Dacă v-am atras atenția, înseamnă c-a funcționat trucul, iar acum e mai important să ne adunăm puterile și mințile, să pregătim textul :) Nu de alta, da’ mi se pare mai important să reușim noi să-naintăm acest amicus, decât ce decizie va lua CCR, dacă va fi sesizată. Dacă, pentru că tot uit că dl Ciorbea ar putea să-i răspundă chiar și Premierului că solicitarea sa din 20 aprilie „ar obliga Avocatul Poporului să-şi depăşească poziţia sa de neutralitate şi de obiectivitate şi să se implice în controverse partizane, [iar] Ridicarea directă a excepţiei de neconstituţionalitate este şi rămâne la aprecierea exclusivă a Avocatului Poporului, acesta neputând fi obligat [...] de nicio autoritate publică să ridice o atare excepţie.”

Actualizare, 13 octombrie: Organizațiile din Rețeaua pentru Apărarea Drepturilor Cetățenești, prin APADOR-CH, au intervenit cu un amicus curiae la CCR, pentru a găsi o soluție definitivă la problema „urgenței” ordonanțelor de urgență, pentru că aceasta nu e aproape niciodată justificată.

Actualizare, 11 decembrie: CCR a decis că OUG 7/2015 este neconstituțională. Felicitări, CRJ și APADOR :) Așteptăm motivarea deciziei.


Notă explicativă
*) Principiile de Bună Reglementare, publicate Guvernul Marii Britanii în 2003 și reanalizate de Programul Sigma al OECD și UE în 2009, sugerează că orice guvern are la dispoziție următoarele opțiuni de politici publice, pentru soluționarea unei probleme identificate în societate:
  1. să nu facă nimic, având convingerea că problema se va soluționa de la sine, mai ales dacă există probabilitatea ca o eventuală acțiune să conducă la consecințe neintenționate, poate chiar mai grave;
  2. să conștientizeze populația și/sau toate părțile interesate, prin campanii de informare, asupra problemei identificate, așteptând ca mecanismele societății să corecteze problema înainte de a deveni prea gravă;
  3. să achiziționeze din piața liberă analize și/sau soluții pentru rezolvarea problemei, ori să încurajeze piața să producă astfel de soluții, cu ajutorul celor mai variate instrumente de finanțare/stimulare a operatorilor privați;
  4. să subvenționeze și/sau să premieze acoperirea diferenței de competitivitate ori de capacitate care a avut drept efect apariția problemei identificate, urmând ca, în timp, sub monitorizare atentă, să constate succesul sau eșecul măsurii;
  5. să impulsioneze auto-reglementarea și/sau auto-conformarea tuturor părților interesate față de un standard convenit de acestea din urmă, voluntar, fără vreo intervenție din partea actorilor guvernamentali (exceptând, eventual, rolul de facilitator);
  6. să reglementeze explicit comportamentele dezirabile și indezirabile pe care le-a identificat ca responsabile de apariția problemei și chiar de nesoluționarea ei prin oricare din măsurile precedente (de la 1 la 5).

0 comments:

Post a Comment