11 June 2015

Procurori vs. Parlamentari (RO, explicativ)

Actualizare, 6 iulie: O parte din argumentele prezentate aici au fost cuprinse într-o dezbatere online despre imunitatea parlamentară, la Open Politics.
[Da, în dimineața asta m-am trezit pe partea arogantă a cearșafului :P ] Există atât de mult părerism/urechism în abordările politico-juridice ale chestiunii, la TV, în presă, pe bloguri, încât simt nevoia să intervin în discuție cu punctul meu de vedere, pe care sigur că eu îl consider cel mai cel, că altfel nu l-aș mai scrie :P Sigur că exista o rațiune pentru care Constituția din 1991 introducea prevederi referitoare la independența opiniilor și la imunitatea parlamentară—teama de represiune din partea procurorilor, care erau văzuți exclusiv ca agenți subordonați executivului (și aveau o reputație proastă, politizată, venită din vremea regimului comunist).
Am arătat de mai multe ori că, după modificarea din 2003 a Constituției, dar mai ales de prin 2007 încoace, statutul procurorilor s-a modificat vizibil, aceștia „respirând” aerul magistraturii chiar mai abitir decât unii judecători. Mai exact, de la modificarea din 2003, procurorii sunt magistrați, (aproape) egali în drepturi și obligații cu judecătorii; apoi, în 2007, sub egida MEDEL, procurorii au tranșat dezbaterea publică, asumându-și statutul de magistrați. Nu doar simbolic, ci mai ales din punct de vedere profesional, din 2007 încoace, procurorii nu mai sunt agenți ai executivului și nu mai depind în niciun fel de rolul, poziția, puterea sau influența politică a Guvernului, Premierului sau Ministrului Justiției.


În aceste condiții, se mai justifică, oare, nevoia de imunitate parlamentară și nevoia de protejare a independenței opiniilor?!? Păi, să le luăm pe rând: Oricare cetățean (inclusiv parlamentarii) se bucură de libertatea individuală, mai ales când vine vorba despre libertatea gândirii și a opiniilor, care este întărită de libertatea de exprimare, la rândul ei sprijinită de libertatea de asociere și de libertatea întrunirilor, așa încât independența opiniilor nu mai trebuie protejată în mod expres. În logica anilor 1991 și 2003, poate chiar și în 2007, cetățenii aleși în funcții de demnitate publică (deputații, senatorii și Președintele, dar nu neapărat și Premierul, dacă nu este deja parlamentar) beneficiau de o formă de protecție față de acțiunea prezumat-politizată a unui procuror aflat sub autoritatea unui politician.


Așa cum am arătat mai sus, procurorul nu mai este subordonat niciunui politician! Constituțional, această subordonare a fost minată în 2003; legal, subordonarea a fost desființată de jure în 2005; de facto, subordonarea a fost complet dată la o parte în 2007. Câtă vreme procurorii nu mai funcționează în baza unor subordonări ierarhice, câtă vreme procurorii se supun exclusiv rigorilor legii, rezultă că nu vor hărțui/tracasa parlamentarii pentru voturile sau opiniile politice—chiar n-ar avea niciun motiv! Singurul motiv pentru care procurorii se țin scai de unii parlamentari este acela că sunt suspecți de săvârșirea unor fapte penale! Iar cetățenii nu sunt deloc în pericol să rămână fără reprezentare, că de-asta există procedura alegerilor parțiale :P Oricum, mai bine un reprezentant mai puțin în Parlament, pentru o perioadă limitată de timp, decât un borfaș, găinar sau inginer financiar prea mult :(


Prin urmare, Parlamentul ar trebui să-și modifice regulamentele, pentru a urma o procedură simplă în privința încuviințării solicitărilor procurorilor, pe pași (succesiv, dar cumulativ): 
  1. solicitarea procurorului se referă la vreun vot sau vreo opinie politică? 
  2. dacă da, se poate stabili vreun interes politic (prin vreo relație de subordonare puțin probabil, dar poate prin vreo relație de prietenie cu un om politic dușmănos, aflat la putere) pentru hărțuirea/tracasarea parlamentarului? 
  3. dacă da, se adoptă hotărârea de respingere a solicitării procurorului! dacă nu (la oricare din întrebările de mai sus), se adoptă hotărârea de încuviințare a solicitării procurorului!
Alternativ, procurorii ar putea avea curajul de-a face chiar ei exercițiul argumentației în acești 3 pași—atunci când răspunsul este „nu” la toate cele 3 întrebări, ar putea trimite dosarul direct instanței, trecând peste capul Parlamentului, pentru că-n mod sigur se va ajunge la Curtea Constituțională, care nu va avea altceva de făcut decât să confirme că procurorul a acționat perfect constituțional și legal :) Cu alte cuvinte, mai mult curaj, pufoși procurorilor, că nu-i bai! :) [dacă vă știți curați, desigur ;) ]

0 comments:

Post a Comment