23 June 2017

CCR, pragul și abuzul (RO, lung, dar limpede)

Săptămâna juridică a început sub auspiciile unei înregistrări de la DNA, în care dna Kövesi părea destul de revoltată față de jurisprudența CCR. Autentică sau nu, revolta din înregistrare era exprimată prin „întruparea” părții relevante din jurisprudență în persoana dlui Morar, actual judecător CCR, dar fost șef al DNA. Fiecare își face treaba acolo unde e pus, atâta timp cât are satisfacții profesionale ori simte că produce valoare adăugată. Dar insatisfacțiile pot avea mai multe cauze, iar „marea problemă” a abuzului în serviciu mi-a produs și mie mai multe frustrări, în ultimul an de zile. De vreo 10 zile am deschis această conversație cu mine însumi, pe marginea infracțiunii de abuz în serviciu; cred că m-am lămurit suficient de bine încât s-o public :) Mai ales că, pe parcursul acestui exercițiu de reflecție, mi-am schimbat câteva opinii…

Pot exista mai multe soluții pentru corectarea reglementării abuzului în serviciu, dar cred că important e procesul prin care vom ajunge la una dintre ele. Iar procesul decizional va trebui să cuprindă o audiere publică, în urma unui focus-group cu procurori. Audierea va trebui să le permită tuturor stakeholderilor să se poziționeze față de un inventar de soluții. Focus-groupul va trebui organizat înaintea audierii, pentru că de-acolo vom obține inventarul complet și corect al celor mai eficiente soluții care ar putea fi imaginate chiar de practicieni. Conversația cu procurorii ar trebui să pornească de la cazuri concrete (dar anonimizate), deja judecate și finalizate, iar întrebarea cea mai provocatoare ar trebui să fie asta: Dacă nu ai avea în Codul penal infracțiunea de abuz în serviciu, ce altă încadrare juridică i-ai da tu acestei fapte?, cum ai instrumenta acest caz, pentru a construi un rechizitoriu?

sursa: rubberball/Getty Images, via The Balance
Această întrebare deja duce cu gândul la soluția radicală, care ar însemna eliminarea din Codul penal a infracțiunii de abuz în serviciu (la pachet cu neglijența în serviciu, cu tentativa și cu orice alte modalități ori infracțiuni corelate cu actuala definiție a abuzului). Însă nu sunt pe deplin convins că e fezabilă, motiv pentru care zic să explorăm împreună câteva aspecte care țin de istoria acestei infracțiuni, că s-ar putea să ne lumineze un pic calea și să prefigureze și alte soluții. Și zău c-avem nevoie de multă lumină, la fel cum avem nevoie de mult curaj, pentru a pune întrebările relevante, fără teamă de răspunsurile pe care le-am putea găsi. Iar istoricul infracțiunii trebuie să pornească de la lupta anticorupție, pentru că acolo a devenit cu adevărat relevant abuzul în serviciu:

În 2004, România dorea să încheie negocierile de aderare la UE, dar știa că are o problemă cu corupția. Mai exact, România era o țară coruptă, dar fără corupți condamnați, pentru că vechiul PNA nu era o instituție eficientă (din n motive, pe care nu le mai detaliez). Legea 521/2004 (la care am contribuit și eu, la acea vreme) a introdus un element de noutate în beneficiul procurorilor anticorupție: instrumentaliza, la nivel de normă penală, exact definiția corupției, abuzul puterii încredințate, cu scopul obținerii unui beneficiu personal (pentru sine sau pentru altul). A durat aproape 3 ani până când procurorii DNA și-au dezvoltat practica de-a se uita la acest cuplu, abuz + beneficiu, pentru a instrumenta dosare mai răsunătoare.

Apoi, e posibil ca procurorii anticorupție să fi intrat în rutina încadrărilor juridice de acest tip, cu abuz + beneficiu ca paradigmă consolidată, statornică, la temelia muncii lor. Doar că a intervenit momentul modificării Codurilor, ceea ce a deschis și calea multor apărări prin invocarea unor excepții de neconstituționalitate. Aici a intrat în scenă CCR, mai cu seamă după intrarea în vigoare a noului Cod penal, în februarie 2014. În Codul vechi existau 3 forme ale abuzului: cel contra intereselor persoanelor, cel prin îngrădirea unor drepturi și cel contra intereselor generale, ele fiind similare formelor corespondente din și-mai-vechiul Cod comunist. În noul Cod penal, cele 3 forme ale abuzului au fost contrase într-un singur articol (știu, simplific foarte mult, de dragul narațiunii).

Întrebarea pe care mi-am pus-o după Decizia 392/2017 a fost dacă nu cumva CCR intră cam brutal în politica penală a statului român, mai ales că această politică este atributul exclusiv al cuplului Guvern-Parlament, iar rolul CCR este doar de legiferare negativă. Țin minte că și anul trecut m-a ros curiozitatea cu privire la pragul menționat în Decizia CCR 405/2016, dar acum pot să recunosc că-n urmă cu un an am citit pe fugă, defectuos, referirile la Comisia de la Veneția din §70-72. Modul în care înțelegeam eu ideea de „prag” se referea mai degrabă la calitatea făptuitorului [pe 5 iulie am primit și confirmarea că lectura mea inițială era okay; pe 24 septembrie a venit reconfirmarea]; nici măcar n-am citit bine premisa din §75. Aici e cheia întregii tărășenii: „infracțiunea de abuz în serviciu este o infracțiune de rezultat”! Iar eu eram convins că era o infracțiune de pericol :(

De ce e importantă distincția asta? Pentru că logica intervenției penale anticorupție este ca statul să ne apere pe noi, cetățenii, în primul rând de pericolul înfăptuirii unui abuz (generic vorbind, orice fel de abuz, indiferent de cum e definit în legea penală sau administrativă sau civilă, ori în obiceiurile și relațiile obișnuite dintre oameni). Astfel, o infracțiune din categoria «de pericol» este „mai puternică” decât o infracțiune din categoria «de rezultat,» în sensul că statul e chemat să intervină pentru a-i proteja pe toți cetățenii de un anumit pericol, nu doar pe unii cetățeni de efectele nocive ale unui anumit rezultat. După părerea mea, logica politicii penale anticorupție (și, prin urmare, și a legislației penale anticorupție) trebuie să se bazeze în primul rând pe infracțiuni din categoria «de pericol,» pentru că protecția statului trebuie să fie extinsă în mod egal asupra tuturor cetățenilor, împotriva eventualelor abuzuri pe care le-ar putea comite demnitarii, magistrații sau înalții funcționari.

Așadar, am analizat din nou definițiile din Coduri, pentru infracțiunile de abuz, în toate formele existente până acum. Din câte pot să-mi dau seama, doar infracțiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi era o infracțiune «de pericol,» în timp ce toate celelalte erau clar definite ca infracțiuni «de rezultat.» Am verificat că așa stăteau lucrurile și în mai-vechiul Cod penal, încă din 1968. M-am bucurat să găsesc, la EurActiv, definițiile abuzului de putere din 1865, pentru că ele par să fie infracțiuni «de pericol,» atât în forma „contra particularilor,” cât și în cea „contra lucrului public.” Și cred că de-aici putem extrage o primă concluzie, anume că infracțiunea de abuz în serviciu ar trebui să fie redefinită ca infracțiune «de pericol,» prin eliminarea sintagmei „și prin aceasta cauzează ...” (desigur, din nou am simplificat foarte mult).

Revin, însă, la chestiunea pragului, pentru că acum e limpede. Textul care urmează imediat după sintagma „și prin aceasta cauzează” este cel care atrage caracterul «de rezultat» al definiției. Câtă vreme infracțiunea este definită ca una «de rezultat,» este firească nevoia ca textul din Cod să fie clar, predictibil, așa încât CCR are dreptate să-i ceară Parlamentului să acționeze. Iar Parlamentul poate alege a) să introducă un prag valoric ori să definească intensitatea vătămării cauzate prin abuz, dacă o păstrează ca infracțiune «de rezultat,» b) să transforme infracțiunea într-una «de pericol,» caz în care se elimină din discuție conceptele de prag ori intensitate, sau c) s-o dezincrimineze cu totul. Eu aș prefera transformarea de la b), pentru că am fost implicat în promovarea acelui art. 13^2, în 2004, și pentru că mi se pare important să păstrăm cât mai ridicată capacitatea instituțională și legală anticorupție a statului român.

După toate aceste considerații, marturisesc că înțeleg mult mai bine motivele revoltei afișate de dna Kövesi, pentru că presupun că și dînsa îmbrățișează aceeași logică privind politica penală anticorupție (ca statul să ne apere pe noi, cetățenii, în primul rând de pericolul înfăptuirii unui abuz). În egală măsură, înțeleg și de ce dl Morar, în noua sa calitate, se află pe poziții aparent conflictuale cu dna Kövesi. Înțeleg mult mai bine argumentele judecătorilor Gîrbovan și Danileț, după cum apreciez mult mai serios munca avocaților Neacșu (fost judecător) sau Budușan (fost procuror). Duminica viitoare serbăm Ziua Justiției; cu această ocazie, sper că voi găsi oameni alături de care să putem organiza, fără patimă, până la toamnă, secvența de focus-group și audiere publică din care să rezulte cea mai bună soluție pentru reglementarea corectă a abuzului în serviciu :)

Actualizare, 5:54pm: Sub egida «s-a găsit dezbateri publice la MeJeu,» am descoperit că Ministerul Justiției organizează pe 28 iunie și 3 iulie dezbateri exact pe subiectul corelării textului din Codul penal cu Deciziile Curții Constituționale. Sper doar să nu se grăbească, să nu avem parte de încă o ordonanță de urgență... [Eu am dezvoltat ideile de mai sus într-un document de poziție Funky Citizens, pe care l-am prezentat în dezbaterea publică de la MJ.]

0 comments:

Post a Comment