12 October 2017

Ordine vs. Libertate (RO, unionist)

Când eram copil și făceam ochi în lume, aveam senzația că unele cuvinte se înrudesc doar pentru că sună la fel. Astfel, odată ce-am aflat că există undeva o Catalonie, am tras concluzia fermă că oamenii de-acolo sunt tot un fel de zei ai Olimpului, dar unii care sigur umblă pe catalige și sunt chiar înzestrați cu capacitatea de-a ține-n frâu catastrofele și cataclismele (ori de-a le dezlănțui asupra celor care nu le îndeplinesc voia). Eram convins că ei inventaseră catalogul de note de la școală și că, fiind marinari iscusiți, tot ei creaseră catamaranul, acea ambarcațiune extrem de stabilă pe furtună. Despre cataractă credeam că era pedeapsa individuală pe care acei zei le-o aplicau oamenilor care nu le-ar fi urmat regulile și învățăturile. Ciudat, însă, nu mi-a trecut niciodată prin cap să leg numele Cătălin/a de Catalonia, poate pentru că nu sună chiar la fel :)


Acum, că evenimentele din Catalonia s-au mai liniștit un pic, mi se pare că există cel puțin 3 lucruri pe care le-am putea învăța din experiențele de-acolo:
  • pentru UE, niște lucruri care privesc dubla măsură a mesajelor de la Bruxel;
  • pentru România, despre riscul unei garde naționale în subordinea politicienilor;
  • pentru politologi (și juriști?), despre recalibrarea dezbaterii ordine vs. libertate.
Despre cel de-al treilea subiect am discutat un pic, tangențial, la conferința CEREFREA de săptămâna trecută, dar încă nu sunt sigur că subiectul e copt; oricum, nu era subiectul central al discuțiilor acelei conferințe. Dar mie mi se par fascinante mișcările de acest gen, privesc cu interes la Scoția, așa cum m-am interesat și de Crimeea, iar preferința mea este pentru o Uniune Europeană fără state/guverne naționale.


source: Wikimedia Commons/Libertas
În discursul despre starea uniunii, #SOTEU, dl Juncker avansa ideea de-a lucra mai intens cu actorii interesați de la nivel regional și local, în chestiunile care privesc viitorul UE. Susținerea neechivocă a listelor transnaționale (paneuropene) pentru partidele/familiile politice europene, la alegerile europarlamentare din 2019, se înscrie tot în ideea strângerii legăturilor directe dintre cetățenii europeni și instituțiile UE, eventual prin „șuntarea” structurilor și proceselor politice naționale ale statelor-membre. Totuși, când subiecte gen Catalonia sau Scoția se încing, pare că UE le ia partea statelor-naționale, uitând de promisiunile „regionale” de-acum o lună :( De fapt, retorica despre libertate se împiedică în fața interesului de-a conserva ordinea!


Desigur, din lupta pentru „independență” a catalanilor, ne rămâne trista amintire a intervenției brutale a trupelor din Guardia Civil împotriva unor oameni purtând în mâini buletine de vot… Și cred că-i evident pentru toată lumea că nu utilizarea legitimă a forței era de criticat, ci utilizarea unei forțe disproporționate! Mie, episodul ăla mi-a evocat intenția dlui Nicolicea de-a înființa o gardă națională în subordinea Parlamentului (bine că aventura s-a încheiat; actualizare, 3 zile mai târziu: aflu că s-a schimbat frontul, iar problema se mută în administrația locală, prin companii de pază și securitate finanțate integral din bani publici, la PMB și la PS3, de exemplu :( ). Întrucât majoritatea PSD-ALDE tot bate toba cu retorica despre mitul suveranității și atotputerniciei Parlamentului, m-am îngrozit cu gândul la riscul intervenției cu forță disproporționată împotriva unei părți a cetățenilor. Și aici vedem tot contrapunerea dintre conservarea ordinii și protejarea libertății.


Politologic vorbind, asistăm de ceva vreme, mai ales în spațiul UE, la adâncirea unui clivaj despre care eu cred că va reașeza confruntările politice ale următorilor 10, 15, poate chiar 25 de ani: mișcări sau formațiuni politice care doresc să susțină/mențină ordinea colectivă vs. cele care doresc să avanseze/protejeze libertatea individuală. Motorul acestor confruntări este chiar UE, cu mecanismul său de cedare treptată, graduală, a suveranității statelor-membre în favoarea Uniunii (iar asta face subiectul relevant și pentru juriști, nu doar pentru politologi):
  • cei care susțin ordinea colectivă invocă fie votul popular, fie legea scrisă; se cantonează în realitatea cunoscută, confortabilă, a statului-național;* își doresc păstrarea atribuțiilor de putere publică la nivelul guvernelor naționale și se opun atât cedării suplimentare de suveranitate către Uniune, cât și devoluției către regiuni;
  • cei care susțin libertatea individuală invocă fie doctrina drepturilor omului, fie libertățile și drepturile deja garantate la nivelul UE; se bucură de moneda unică și de lipsa granițelor; își doresc partajarea atribuțiilor de putere publică între Uniune și regiune, înțelegând că rolul guvernelor naționale se diminuează treptat.


În esență, mă aventurez să spun că dl Puigdemont a simțit oportunitatea politică de-a încăleca valul celor care susțin libertatea, dar n-a știut cum s-o gestioneze; pentru a obține mai multe voturi, s-a învăluit în mantia celor care susțin ordinea (chiar și una regională), dar a eșuat tocmai pentru că i-a lipsit coerența între idei/valori, acțiune și susținători. Puțin mai la nord, dna Sturgeon pare să facă exact invers: pentru că a simțit presiunea celor care susțin ordinea, s-a deschis către valul susținătorilor libertății și încă reușește să mențină coerența dintre obiective, acțiuni și suporteri. În Crimeea, desigur, libertatea individuală nu s-a pus niciodată în discuție, ci doar modificarea de la o formă de ordine la alta.


Așadar, cred că eroarea fundamentală din Catalonia este că mișcarea a fost etichetată, chiar de susținătorii ei, drept una de „independență.” Sunt convins c-ar fi avut mai mult de câștigat dacă o formulau într-un sens „unionist-european” (cum face Scoția), drept o aspirație către eliminarea treptată a guvernelor naționale din mecanismele de decizie ale UE, eventual prin accentuarea rolului decizional al Comitetului European al Regiunilor, până la contopirea cu atribuțiile pe care le îndeplinește acum Consiliul European. Adică un al 6-lea scenariu pentru viitorul Europei: o mișcare deopotrivă regionalistă și unionistă, susceptibilă de-a atrage susținători și din alte regiuni, ancorată în drepturile din Cartă, care să conducă la o nouă ordine în UE, una mai favorabilă față de exprimarea libertății individuale!


La noi, din păcate, mișcările și formațiunile politice încă nu conștientizează tendințele descrise mai sus; ori nu se pot desprinde din limitele conceptuale ale ordinii tributare statului național. În România, încă nu avem un partid politic cu adevărat „unionist-european,” ancorat ideologic în doctrina drepturilor omului ori în drepturile și libertățile garantate tuturor cetățenilor europeni de Carta drepturilor fundamentale UE. Cu alte cuvinte, politicienii noștri încă suferă de cataractă, încă se chinuie să evite catastrofele și cataclismele induse de propria lor incompetență, încă se bucură când văd c-au trecut cu 5 în catalog, în loc să aspire la nota 10. Iar foarte puținii oameni care înțeleg despre ce e vorba trăiesc în fiecare zi cu riscul de-a-și frânge cataligele și încă nu au suficiente resurse cu care să construiască un catamaran pentru a naviga spre viitor…


Notă aparte:
*) Deși populismul și/sau naționalismul par să accentueze valențele autoritariste ori totalitare ale unor regimuri politice din Europa, eu cred că iliberalismul lor este doar o contrapondere „din stomac,” aproape ca un reflex pavlovian, față de valul care se naște în sprijinul libertății individuale.
Reflexul este de-a restrânge acele drepturi care, dacă ar fi exercitate pe scară largă, ar putea conduce la incapacitatea statului național de-a-și asigura sustenabilitatea. Un exemplu foarte la îndemână este creșterea forțată a natalității, fie prin interzicerea avorturilor (Polonia), fie prin redefinirea familiei (Croația, România). Dacă, însă, aceste state ar accepta atragerea de forță de muncă din imigrație, pe termen scurt, ele n-ar mai fi nevoite să se lupte cu politici demografice, despre care e evident că nu rezolvă problema decât pe termen lung, eventual.
Un exemplu ceva mai complex este cel al statului maghiar, care-și închipuie că poate capitaliza tocmai exercitarea unor drepturi în detrimentul altora, dorindu-și să-și crească baza de colectare bugetară prin extinderea cetățeniei (cu conotații naționaliste) către maghiarii din afara granițelor. Unul dintre efectele imediate este retorica antimaghiară (tot naționalistă) din Slovacia, România și Serbia; efectul poate fi urmat, eventual, de adoptarea unor măsuri de protecție (în logica unui joc cu sumă nulă). Dacă, însă, toți cetățenii europeni (inclusiv cei maghiari) ar contribui la bugetul european comun, fără intermedierea statului național, beneficiile serviciilor publice s-ar răsfrânge în mod egal asupra tuturor (inclusiv asupra maghiarilor).
Cu alte cuvinte, eu cred că valențele iliberale ale regimurilor sau chiar curentelor politice populiste ori naționaliste sunt mânate, la origini, mai degrabă de constrângeri economice care afectează ordinea „tradițională” din statul național (migrația forței de muncă, moneda unică, respectiv competitivitatea în piața comună) decât de o ideologie clar conturată împotriva libertății individuale, în ciuda faptului că retorica lasă impresia contrară.

0 comments:

Post a Comment