Socoteală (RO, MD, EN)

Pentru mine, din perspectiva proiectelor la care am lucrat, anul 2023 s-a încheiat oficial abia ieri. Într-un fel, scriu aici doar ca să dau socoteală în mod public—deși cred că-mi place să mă și mândresc nițel. Cel mai dificil mi-a fost cu articolul pe care l-am scris pentru proiectul Let Law Rule al Fundației Kultura Liberalna din Polonia (via GlobalFocus). Cel mai plăcut a fost proiectul la care am lucrat cu Asociația Promo-LEX din Moldova. Cel mai util pentru viitorul apropiat a fost cel în care am lucrat (din nou) cu Funky Citizens. Pentru nivelul sistemic, oricum rămân alături de Lideri pentru Justiție și LEAD 🙂

Mi-a fost dificil cu „articolul polonez”, pentru că am scris textul direct în engleză, iar stilul meu de scriere nu a fost pe de-a-ntregul compatibil cu stilul lor. Mai întâi, mi-a fost teribil de greu să mă încadrez în numărul maxim de cuvinte pe care și l-au dorit ei. Din acest motiv, am tot sucit frazele, astfel încât să tai din cuvinte, dar să nu pierd din conținut ori din sens. Iar asta a lungit procesul de redactare, care mi-a luat mai multe zile din lunile septembrie și octombrie (cu documentarea începută încă din august).

Apoi, când limita de cuvinte a fost relaxată, a durat ceva timp până să ne conciliem idiosincraziile, așa încât am ajuns cu editarea până în noiembrie. Traducerea înapoi în română a fost mult mai ușoară—că așa se-ntâmplă de obicei. Oricum, pe motiv de sărbători, iată-ne ajunși în decembrie și ianuarie. Cert e că, acum, articolul e disponibil în engleză, sub titlul Romania Unchecked, respectiv în română, sub titlul România fără constrângeri. Pentru cine e curios, manuscrisul conține și un epilog pe care l-am scris în ianuarie, dar care nu a mai intrat în varianta publicată.

„Proiectul moldovenesc” s-a întâmplat tot pe final de an. Am lucrat cu Programul Drepturile Omului de la Promo-LEX, ajutându-i să-și pună la punct un sistem intern de asigurare a calității documentelor. N-aș fi reușit fără strânsa colaborare cu Andrei Brighidin, care se pricepe mult mai bine decât mine la procese și proceduri. Eu am adus în acest proiect perspectiva de advocacy, adică orientarea spre impact, pentru că am intuit că asta era preocuparea principală a organizației—prin calitatea documentelor, să fie mai eficace în eforturile de advocacy. Deși ghidul intern nu va fi publicat, sunt foarte mulțumit de rezultatul final și am convingerea că rezultatele nu vor întârzia să apară.

„Republica Funky” era un proiect început încă din toamna '22, iar implicarea mea s-a încheiat prin primăvara '23. Principala componentă la care mi-am adus eu contribuția a fost cea de training, cu accent mai ales pe cooperarea organizațiilor civice locale cu administrația publică (primării și consilii locale, în special)—adică, într-o destul de mare măsură, tot despre advocacy era vorba și acolo. Nu am detalii despre impact, dar știu că le voi afla în acest weekend, când ne vom întâlni pentru a vedea de ce altceva mai e nevoie pentru succesul acelui proiect. Având în vedere că vin alegerile, sunt convins că abia pe la toamnă vom putea evalua pe deplin rezultatele.

Pentru mine, 2023 a fost un an bun! Știu că 2024 vine cu enorm de multe incertitudini, dar eu sunt optimist. Trag nădejdea că societățile noastre (din România și Moldova) sunt suficient de mature, pentru a evita o catastrofă politică. Chiar mai mult, îmi alimentez optimismul din toate răsputerile, de oriunde pot! Și iată că, printre alte surse de încredere într-un viitor «bun—nu foarte bun—așa și-așa bun», se numără chiar Teo și Barbu, care-mi confirmă că «românii echivalează pierderea democrației (totalitarism, regim autoritar sau chiar dictatură) cu sărăcia». Nu spun că totu-i roz, lapte și miere, da' zic că-mi caut motive să fiu optimist și încrezător—și, uneori, le și găsesc 😉

sursa ilustrației: Kultura Liberalna/Let Law Rule/"Romania Unchecked"

Actualizare, 16 februarie: Mihai Matei a scris (din nou!) foarte bine despre încredere și neîncredere (ieri și în 2020), iar cuvintele lui m-au pus pe gânduri. „Articolul polonez” e o expresie clară a neîncrederii mele în statul român. Cred c-am adus suficiente probe pentru a demonstra că statului român nu-i pasă de oameni ori de aspirațiile lor, iar ăsta e motivul principal pentru care nu am încredere în el și-n politicienii care-i țin hățurile, mai mult sau mai puțin vremelnic. Îmi pare rău dacă articolul meu alimentează și mai multă neîncredere. Dar, așa cum am scris în ultimul paragraf, iată că neîncrederea în stat poate să coexiste cu optimismul—mai bine zis, cu nădejdea în societate.