Când facem un top al procurorilor? (RO)

. 8 min read

În urmă cu mai bine de o lună, pe când Ana Maria Luca îşi documenta articolul despre primii 4 candidaţi la şefia DNA, mă iscodea cu privire la faptul că nu prea ştim ce se întâmplă în lumea procurorilor—nu prea ştim cine sunt procurorii, care sunt cei mai capabili, dacă cei care candidează acum sunt cei mai buni în branşă, dacă pot să facă faţă, pe ce criterii sunt aleşi/ nominalizaţi. Iar subiectul revine în forţă, nu doar în privinţa noilor candidaţi la DNA ori a numirii controversate de la DIICOT, ci şi în privinţa viitorului şef al PÎCCJ, pentru că e deja previzibil ce se va întâmpla în conflictul declanşat sâmbătă. Azi mă voi concentra pe transparenţa corpului profesional al procurorilor, poate înţelegem din ce motive nu prea ştim—că unele sunt fireşti, dar altele ţin de indecizie. Şi închei oferind soluţia pe care o văd eu, după ce o explic temeinic 😉

Subliniez de la început că interesul meu faţă de acest subiect este sistemic—nu mă interesează şi nu mă impresionează lamentările «pe persoană fizică»; orice şef de instituţie trebuie să treacă, periodic, printr-o evaluare şi să dea socoteală de acţiunile sale; şi nu există persoane de neclintit. Sunt cel puţin 10 ani de când tot discutăm despre incapacitatea decizională a CSM, a Ministerului Justiţiei (MJ) sau chiar a întregului sistem de justiţie, cu privire la procedurile de selecţie, numire şi revocare în/din poziţii de top. În urmă cu 5 ani, am sugerat c-ar fi destul de uşor de realizat o bază de date din care, periodic, să fie extras un top public al procurorilor României. Dacă am avea un astfel de top, nu ne-ar mai îngrijora atât de tare «evaluările» scoase din joben de ministrul justiţiei, am avea mai multă siguranţă în privinţa numirilor la DIICOT, DNA şi PÎCCJ, ba chiar am avea şi-un pic de predictibilitate în privinţa selecţiei pentru EPPO.

Decizia pentru realizarea bazei de date din care să rezulte acest top ar putea fi luată de Parlament, prin legiferarea procedurilor de numire şi revocare a procurorilor-şefi, aşa cum ne recomandă MCV şi CdV. Sau ar putea fi luată de CSM, pe baza atribuţiilor lor privind gestionarea carierei magistraţilor (art. 134 din Constituţie). Sau ar putea fi luată de un ministru al justiţiei onest, cu adevărat interesat să facă propuneri absolut imbatabile pentru şefia parchetelor. O astfel de decizie ar putea fi cerută chiar şi de Preşedinte, pe baza atribuţiilor sale privind buna funcţionare a autorităţilor publice (art. 80 din Constituţie). Şi, pentru că avem ceva mai puţin de 3.000 de procurori, topul public ar trebui să cuprindă doar vreo 30-50 dintre ei—asta, aşa, ca să avem şi un ordin de mărime (iar unele câmpuri din baza de date pot rămâne confidenţiale faţă de publicul larg, dar direct accesibile pentru decidenţii implicaţi în procedura de numire sau revocare).

Topul public pe care l-am propus ar trebui să conţină 3 mari categorii de date, după părerea mea—să vedem evoluţia indicatorilor pe o perioadă de cel puţin 3 ani, aşa încât decizia de propunere/ numire să fie cu adevărat transparentă, motivată (art. 41, alin. 2, lit. c din CDFUE), înţeleasă de toată lumea. Aceste 3 categorii de date sunt deja disponibile, însă nu sunt consolidate/ centralizate într-o bază de date şi nu li s-a estimat ponderea/ relevanţa în aprecierea performanţei generale a unui procuror (ponderile pot fi diferite pentru PICCJ, DNA şi DIICOT, pentru procurori de şedinţă vs. procurori de caz etc.):
o secţiune privind performanţa procurorului, potrivit specializării sale (infracţiuni mici sau mari, legate de trafic, corupţie, crimă organizată, spălare de bani etc.) în activitatea de cercetare/ urmărire penală şi succesele sau eşecurile înregistrate în faţa instanţelor;
o secţiune privind evoluţia în carieră (premieri ori sancţiuni disciplinare, soluţii ori probleme de integritate, suspendări, detaşări, delegări), conform datelor acumulate în mapa profesională, din practica Inspecţiei Judiciare şi „jurisprudenţa” secţiei de procurori a CSM;
o secţiune privind performanţa şi/sau viziunea managerială a procurorului (dacă nu cumva reuşim să introducem manageri specializaţi pentru instanţe şi parchete, manageri care nu-i neapărat să fie magistraţi) în fruntea colectivelor pe care le-a condus de-a lungul timpului.

Atrag atenţia asupra faptului că, în mentalul (sau imaginarul) colectiv, avem astfel de topuri mai degrabă în privinţa meseriilor de care avem nevoie în mod nemijlocit, pentru «servicii»: medici, avocaţi, instalatori, zidari… Astfel de topuri apar spontan, pe baza unor criterii extrem de subiective, pe baza experienţelor directe cu acei oameni; aceste topuri sunt destul de strict localizate geografic şi se ajustează organic, pe baza conversaţiilor de tipul «nu ştii să-mi recomanzi un mecanic bun?, că am o problemă de rezolvat la maşină». Singurele excepţii la care mă pot gândi (în sensul că nu ţin de nevoi personale nemijlocite) sunt jurnaliştii şi politicienii, pe motiv de supra-expunere mediatică—dar nu veţi auzi niciodată pe cineva întrebând «nu ştii să-mi recomanzi un politician bun?» Cu atât mai puţin ar putea să apară o astfel de întrebare cu privire la procurori!

Revin la conversaţia cu Ana Maria şi motivele pentru care îi spuneam eu că nu prea ştim cine ne sunt procurorii de top: 1—opacitatea sistemului, 2—performanţa instituţională şi 3—specificul meseriei. Cel de-al treilea e un motiv firesc, însă primele două rezultă mai degrabă din indecizii sau din decizii proaste, luate de-a lungul anilor de tot felul de actori instituţionali. Explic mai pe larg:

  1. Există o dorinţă legitimă în societate, ca procurorii să dea socoteală (accountability îi zice în engleză) pentru rezultatele muncii lor, atât pentru cele pozitive, cât şi pentru cele negative. Baza de date pe care am sugerat-o acum 5 ani ne-ar ajuta enorm în acest sens, sprijinind accountability prin transparency. Însă, în egală măsură, nu avem o astfel de bază de date pentru nicio categorie de «angajaţi ai statului» şi pentru nicio altă profesie ori meserie. Prin urmare, este greu de justificat luarea deciziei de-a crea aşa un instrument începând tocmai de la procurori—dar criza în care ne aflăm poate impulsiona măcar CSM să acţioneze, dacă ministrul nu e interesat, iar Parlamentul nu e capabil. Cred că nu-i rău c-am ajuns aici, pentru că politicieni de la cel mai înalt nivel ne-au inoculat, o perioadă foarte îndelungată de timp (de prin 2005-06, până prin 2014), ideea că numai oamenilor din justiţie nu le putem cere socoteală pentru acţiunile lor—cică ar fi fost „nedemocratic.” Ba putem şi chiar trebuie să le cerem socoteală, doar că e nevoie să facem asta fără a le ştirbi independenţa şi imparţialitatea, pentru că magistraţii răspund în primul rând în faţa legii.
  2. Modul în care funcţionează procurorii/ parchetele (mai ales DNA şi DIICOT) este foarte vizibil pentru publicul larg, pentru că rezultă în interogatorii, arestări, trimiteri în judecată sau chiar condamnări. Fără a face aici o judecată de valoare asupra activităţii propriu-zise (unde există şi multe «mere stricate»), această «performanţă» are darul (sau harul?) de-a deranja unele grupuri din societate. Însă este ilustrativ şi pentru modul de funcţionare al societăţii, respectiv al statului: sunt cu atât mai performanţi cei care sunt mai independenţi de reţelele de cunoştinţe (clientelare), de «bisericuţe», exact de acele grupuri de influenţă care se simt deranjate. În loc să replice lecţia evidentă din această realitate, adică să extindă independenţa/ autonomia şi la alte categorii de «angajaţi ai statului», decidenţii noştri se simt ameninţaţi în sânul reţelelor şi grupurilor din care fac ei parte. Astfel, şi din acest motiv, politicienilor le convine a) să păstreze performanţa individuală a procurorilor ascunsă sub mantia performanţei instituţionale a parchetelor* şi b) să le reducă independenţa/ autonomia celor care par mai performanţi, în loc s-o extindă şi către alte categorii de personal.
  3. Procurorii (ca şi judecătorii dealtfel) sunt învăţaţi că fac parte dintr-o elită intelectuală care nu prea are nevoie de contact direct cu oamenii obişnuiţi ori cu publicul larg. Mai mult decât atât, cele trei categorii de procurori din sistem nici nu prea au motive să discute cu lumea largă: procurorii de caz discută cu poliţiştii, martorii şi suspecţii, respectiv stau toată ziua cu nasul în probe; procurorii de şedinţă discută mai degrabă cu judecătorii, grefierii, avocaţii, martorii şi inculpaţii, stând toată ziua cu nasul în codul de procedură; procurorii de suport (management, comunicare, arhivă etc.) discută mai degrabă cu colegii de pe acelaşi palier din alte instituţii, stând şi ei cu nasul în hârtii. Prin specificul meseriei lor, procurorii nu prea se deschid către societate—astfel, chiar ei blochează capacitatea societăţii de-a produce, chiar şi în imaginar, subiectiv, un top al celor care sunt cei mai buni în «breaslă». Dacă deciziile proaste (sau indeciziile) de la #1 şi #2 ar fi corectate, chiar şi această tendinţă naturală a procurorilor (de la #3) ar putea fi stăvilită.

Părerea mea este că din aceste 3 mari motive nu prea ştim dacă procurorii care ajung acum la vârful parchetelor sunt cei mai buni în branşă, dacă pot să facă faţă, pe ce criterii sunt aleşi/ nominalizaţi. Aş mai adăuga un element de curiozitate, care e la graniţa dintre interesul meu sistemic şi motivaţia candidaţilor: Decizia CCR 358/2018 îi pune pe procurorii-şefi la cheremul ministrului justiţiei, ceea ce înseamnă că fiecare dintre candidaţi înţelege foarte bine riscul că nu-şi va duce mandatul de 3 ani până la capăt. Statistic, durata medie a funcţionării unui Guvern este de 15 luni,** deci e foarte posibil ca oricare dintre candidaţii de acum să fie revocat din funcţie de ministrul care va veni peste un an. Dar candidatul munceşte pentru a propune un plan managerial pentru 3 ani, inclusiv cu obiective care să fie îndeplinite în al doilea mandat, de încă 3 ani?!? Ceva nu se leagă! [Şi de-asta spuneam că trebuie găsită o nouă înţelegere/ interpetare a textelor constituţionale care par să se bată cap în cap cu Decizia CCR 358.]

Deci nu avem garanţii (legale, procedurale sau instituţionale) că cei care vor fi numiţi acum chiar sunt cei mai buni în branşă. Soluţia cea mai la îndemână ar fi o decizie a CSM (sau chiar a MJ) pentru constituirea bazei de date şi publicarea topului cât mai curând posibil. Soluţia cea mai durabilă ar fi includerea acestei decizii, sub formă de normă imperativă, în „legile justiţiei,” pe modelul existent deja în Legea ANABI (art. 40). Desigur, soluţia propusă aici nu ne ajută neapărat pentru 2018, dar măcar ne asigură că prevenim apariţia unor probleme similare în viitor—de exemplu, dacă un ministru îşi asumă să facă o numire din afara tabelului cu cei mai buni 30-50 de procurori ai ţării, răspunde politic şi faţă de un eventual aviz negativ din partea CSM, şi faţă de un eventual refuz al Preşedintelui. Adică am mai elimina un pic din puterea discreţionară 😉

sursa ilustraţiei: romania-insider.com

Note explicative:
*) O trecere în revistă a studiilor privind performanţa instituţională sau individuală în justiţie se găseşte la pag. 4 din această propunere de politică publică privind comasarea parchetelor de pe lângă judecătorii.
**) Calculul privind longevitatea guvernelor României este prezentat în acest tabel: