Care pe care? (RO)

. 4 min read
Tudorel Toader: Folosirea sintagmei „se abrogă” arată și faptul că semnatarii respectivelor Protocoale au înțeles să le confere acestora valențe normative.
Augustin Lazăr: Art. IV, alin. 1 din OUG 6/2016 [link] prevede că accesul concret la sistemele tehnice ale SRI, în scopul executării supravegherii tehnice, se realizează prin protocoale încheiate de SRI cu Ministerul Public.

Criza politică legată de Justiţie a intrat ieri într-o nouă etapă. Dnii Tudorel Toader şi Augustin Lazăr (primul mai puţin instituţional, al doilea mai mult) au avut deja primul schimb de replici pe facebook. Evident că nu mai aveam nevoie de încă nişte protocoale cu serviciile secrete, care să submineze încrederea în Justiţie. Prima reacţie din partea unui magistrat evocă raportul preliminar al Comisiei de la Veneţia faţă de „legile justiţiei.” Acolo se arată, la pag. 30, că este nevoie ca numirea şi demiterea procurorului-general şi a procurorilor-şefi de la DNA şi DIICOT să se facă pe baza unor criterii neutre şi obiective. Ceva similar ni se recomanda şi în ultimul raport MCV, la pag. 4.


Conceptual, însă, problema revocării procurorilor de la cel mai înalt nivel este mult mai dificil de rezolvat acum faţă de anul trecut sau chiar faţă de acum 6 luni. Înrăutăţirea conceptuală a situaţiei a fost declanşată de ministrul justiţiei, Tudorel Toader, la cumpăna dintre ani, prin evaluarea managerială de la DNA. Alături de dumnealui (şi alţi miniştri care i-au precedat în funcţie: Prună, Ponta, Pivniceru, Predoiu, Macovei), actorii responsabili de înrăutăţirea situaţiei (acum, în 2018) sunt, în ordine: majoritatea membrilor CCR, cei care au decis în cazul revocării dnei Kövesi; Preşedintele Klaus Iohannis, care nu a acţionat în niciun fel în urma deciziei CCR; şi Parlamentul, care este în egală măsură interesat de menţinerea ambiguităţilor (prin majoritatea aflată la putere) şi incapabil să vină cu o soluţie negociată politic (prin opoziţie).

Aşa cum am mai arătat, chestiunea este destul de singulară în cazul României şi nu poate fi soluţionată prin apelul la modele din străinătate, pentru că avem un mix foarte interesant (şi, foarte probabil, unic în lume) de prevederi constituţionale:

  • Procurorii îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei, dar în cadrul autorităţii judecătoreşti, nu în cadrul executivului (art. 132, alin. 1).
  • Procurorii sunt magistraţi, fiind pe acelaşi plan conceptual cu judecătorii, cel puţin prin modalitatea de alegere în CSM (art. 133, alin. 2, lit. a).
  • Autoritatea ministrului nu poate cuprinde evaluarea activităţii unui magistrat, nici decizii asupra carierei acestuia, pentru că de asta se ocupă exclusiv CSM (art. 134, alin. 2, eventual cuplat cu art. 125, alin. 2).
  • Aprecierea oportunităţii privind numirea sau revocarea din funcţie a unui procuror-general sau procuror-şef trebuie să rămână şi în sarcina Preşedintelui, pentru că acesta veghează la buna funcţionare a autorităţilor publice (art. 80, alin. 2).

Din 2003, de la modificarea Constituţiei prin referendum, trecând prin „legile justiţiei” din 2004 şi alte reforme (mai mult sau mai puţin inspirate) din 2005-06, societatea românească, instituţiile şi decidenţii au trăit cu o bună înţelegere a dinamicii dintre textele constituţionale de mai sus. Acea înţelegere nu mai e relevantă acum. Deşi în Parchet, printre procurori, au existat deficienţe şi abuzuri, rădăcina lor nu era în acea modalitate de înţelegere (şi de interpretare) a textelor constituţionale. Deficienţele veneau din procedurile prin care era pusă în practică acea înţelegere, iar recomandările MCV şi CdV tocmai la aceste proceduri făceau referire. După 15 ani, Decizia CCR 358/2018 a stricat acea modalitate de înţelegere, fără a pune altceva în loc—şi sunt conştient că nu era treaba CCR să legifereze!

Sigur, putem arăta cu degetul înspre dl Toader, spunând că e responsabil pentru declanşarea acestei nebunii, sau către majoritatea din CCR, spunând că se face responsabilă de consacrarea juridică a acestei nebunii. Însă, din iunie încoace, nici Preşedintele, nici Parlamentul, nu au făcut şi nu fac nimic pentru a impulsiona găsirea unei soluţii—adoptarea unei legi (sau măcar a unei declaraţii politice comune) privind noua înţelegere a dinamicii dintre textele constituţionale menţionate mai sus şi conţinutul Deciziei CCR 358. Ar fi bine ca noua interpretare să ne şi ferească de exacerbarea puterii discreţionare de la nivelul ministrului justiţiei ori de la nivelul Preşedintelui. Exact asta scrie şi în faimoasele recomandări MCV şi CdV, sublinierea fiind evidentă prin folosirea termenilor «neutru şi obiectiv» sau «robust şi independent» ori «clar şi transparent».

Noul conflict, cel declanşat ieri, are toate şansele să fie soluţionat prin decizia discreţionară a ministrului justiţiei, pe care nu-l (mai) împiedică nimic să decidă revocarea procurorului-general. Aşa cum rezultă din Decizia CCR, nu mai contează nici avizul de specialitate al CSM, nici rolul Preşedintelui în ce priveşte buna funcţionare a Parchetului. Şi prea puţin îmi pasă mie de persoane—arăt doar că instabilitatea instituţională pe care o induce puterea discreţionară a ministrului chiar nu poate aduce nimic bun pentru noi, cetăţenii. Şi mai amintesc doar că puterea discreţionară este unul din trei factori favorizanţi ai corupţiei, alături de poziţia de monopol decizional şi de opacitatea deciziei.

„Peştele de la cap se-mpute,” iar un stat capturat de corupţia tip «pentru că putem» e cea mai proastă variantă posibilă! Abia acum încep să-mi pun probleme serioase despre «statul paralel» şi o eventuală «justiţie subterană». Mi-e frică să trag concluzia; poate că, dacă nu o scriu explicit, nici nu se-ntâmpla?

sursa foto: Agerpres via Ştirile ProTV;
bonus, varianta de youtube a podcastului despre criza politică legată de justiţie