Forfecarea democraţiei (RO, analitic)

. 8 min read
Am scris prima variantă a acestui text la sfârşitul lunii august 2017, pentru European Liberal Forum. Textul original, în engleză, cu editările de rigoare, a cam rămas neschimbat de la jumătatea lunii septembrie şi a fost publicat sub titlul “The Jigsaw” (pag. 46-50), în Atlasul European al Deficitului de Democraţie, lansat pe 5 decembrie, la Varşovia. Această traducere în română îmi aparţine; textul de aici cuprinde unele adaptări (inclusiv titlul) şi adăugiri, ţinând cont de faptul că suntem deja în decembrie.

Rezultată din alegerile care au avut loc în decembrie 2016, coaliţia PSD-ALDE deţine aproape 54% din fotoliile parlamentare, dar pare inabilă în exercitarea guvernării. Aparentul declin al prezenţei la vot (anul trecut), protestele din februarie (reluate în noiembrie) ori schimbarea premierului în iunie (şi vehiculată din nou, în octombrie şi în decembrie) sunt tot atâtea motive pentru a chestiona democraţia deficitară din România, unde mandatul unui guvern durează, în medie, sub 15 luni. Unii observatori ai politicii româneşti învinovăţesc erorile de comunicare ale PSD şi ALDE, însă coaliţiei îi lipsesc un scop clar definit şi competenţele pentru a-l atinge. În context, mulţi lideri politici, şi de la putere, şi din opoziţie, sunt anchetaţi, judecaţi sau chiar condamnaţi pentru acte de corupţie ori pentru abuz de putere. Astfel, o parte din populaţie este suspicioasă mai ales cu privire la propunerile de reformă în justiţie, temerea fiind că politicienii vor încerca „să se scoată basma curată.”

Figura 1. Prezenţa la vot în alegerile din Romania: locale (verde) şi parlamentare (roşu)

Notă: Din acest grafic am eliminat datele privind alegerile prezidenţiale, europarlamentare sau referendumuri; ultima dată când alegerile prezidenţiale au coincis cu cele parlamentare a fost în 2004.
Sursa: Factual, 2016

Situaţia este complicată suplimentar prin faptul că Preşedintele (ales în noiembrie 2014) provine din tabăra politică opusă (PNL). Partidele politice trec prin al treilea an consecutiv de ajustări şi reforme interne, despărţiri şi unificări, dar şi (re)afilieri la familiile politice europene. Reformele electorale din 2015 au permis intrarea in Parlament a surprizei USR (care are conexiuni cu unii miniştri tehnocraţi din 2016), dar naivitatea lor politică contribuie la întărirea percepţiilor privind slăbiciunea opoziţiei şi continuarea „blaturilor” PNL cu PSD. Deşi PMP exhibă o puternică retorică anti-PSD, adesea susţine (discret) „reforma” justiţiei propusă de PSD şi ALDE; şi UDMR susţine această „reformă” (deja la vedere). Astfel, opoziţia parlamentară pare nu doar slabă, ci şi ambiguă, îndepărtând şi mai mult alegătorii de viaţa politică, de unde rezultă că e posibil ca prezenţa la vot să scadă şi mai accentuat la următoarele alegeri.

Totuşi, România (încă) îşi îndeplineşte obligaţiile faţă de NATO şi se prezintă relativ decent în relaţiile internaţionale, mai degrabă mulţumită rolului constituţional pe care-l joacă Preşedintele în afacerile externe. Pericolele privind terorismul, refugiaţii sau propaganda rusească nu sunt prioritare în agenda publică sau în cea politică. În prima jumătate a anului 2019, România va prelua preşedinţia rotativă a Consiliului UE, iar următoarele alegeri sunt programate pentru iunie 2019 (europarlamentare), noiembrie 2019 (prezidenţiale), iunie 2020 (locale) şi decembrie 2020 (parlamentare). Apoi, toate tipurile de alegeri se vor realinia în cursul anului 2024, ceea ce poate creşte îngrijorările privind politica acelui an super-electoral ori posibila consolidare (nefastă) a puterii politice din perioada 2020-2028.

În ciuda creşterii economice, raportată la 5% (sau chiar 5,5%), bugetul de stat pare să sufere din pricina unor deficienţe structurale. [Calendarul adoptării bugetului pentru 2018 deja este în criză, întrucât au fost depăşite termenele de 30 sept., 1 nov. şi 15 nov., menţionate în art. 35 din Legea 500/2002 privind finanţele publice.] Lipsa investiţiilor, în infrastructură şi alte lucrări publice, se cuplează cu menţinerea a circa 40% din populaţie sub nivelul „acceptabil” de sărăcie. Salariile cresc artificial în sectorul public (mai ales în sănătate şi educaţie), dar nu reuşesc să impulsioneze sistemul de pensii şi asigurări sociale, care este nesustenabil pentru următorii ani. Economia nu este suficient de competitivă pentru piaţa europeană, absorbţia fondurilor europene este întârziată pentru al treilea an consecutiv, iar aderarea la spaţiul Schengen şi la zona euro sunt permanent amânate. Recursul la „tradiţii” creşte presiunea pentru organizarea unui referendum constituţional pe tema familiei/căsătoriei, în timp ce mişcările naţionaliste s-ar putea întări în ajunul aniversării Centenarului Marii Uniri, la 1 decembrie 2018.

Preocupările coaliţiei de guvernare faţă de veniturile bugetare, inclusiv pentru sistemul de pensii, se reflectă în volumul iniţiativelor legislative din prima sesiune a Parlamentului: mai mult de ⅓ se referă la dreptul fiscal şi dreptul muncii. [Tendinţa s-ar putea confirma şi pentru a doua sesiune a Parlamentului, pentru că nu a fost încă detronată de „legile justiţiei.”] Guvernul nu reuşeşte să crească nivelul de colectare a contribuţiilor indirecte, astfel încât încearcă să acopere lipsa veniturilor bugetare prin rostogolirea deficienţelor structurale dincolo de anul electoral 2020. Deşi piaţa forţei de muncă tinde către forme individuale de antreprenoriat (fără contribuţii directe la buget, în afară de TVA), coaliţia ia măsuri de creştere a „ocupării” prin contracte de muncă (chiar de „legare” a oamenilor în asemenea contracte, „bogate” în contribuţii directe, cum ar fi impozitul pe venit şi contribuţiile sociale). Pe termen scurt, mai multe contracte de muncă ar putea aduce mai multe voturi în următoarele alegeri, dar această strategie nu poate preveni o criză economică pe termen lung, criza putând rezulta tocmai din contradicţiile induse în piaţa forţei de muncă.

Figura 2. Proporţia populaţiei aflate în risc de sărăcie şi excluziune socială: România vs. UE

Sursa: Eurostat, 2017

Dincolo de asemenea deficienţe democratice severe, care privesc buna guvernare, România mai are şi probleme legate de reprezentarea politică. Majoritatea partidelor parlamentare se lasă ispitite de tendinţele iliberale din Ungaria şi Polonia, în timp ce niciunul dintre ele nu susţine în mod vizibil o agendă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Cei mai mulţi dintre decidenţii politici au o slabă (sau voit distorsionată) înţelegere a interdependenţelor dintre drepturile omului, supremaţia legii şi separaţia puterilor. Adeseori, Curtea Constituţională şi Avocatul Poporului iau partea politicienilor, în detrimentul cetăţenilor. Politicienii (la putere sau în opoziţie, la toate nivelurile de guvernare) demonstrează o îngrijorătoare inabilitate privind deschiderea către public şi comunicarea viziunii lor într-un limbaj obişnuit—probabil tocmai pentru că nu au o viziune clară pentru viitor. Drept urmare, instituţiile publice tind să respingă consultările publice şi/sau participarea publicului la luarea deciziilor, deşi România are o evoluţie satisfăcătoare în cadrul Parteneriatului pentru Guvernare Deschisă.

Simţindu-se daţi la o parte, cetăţenii se îndepărtează şi mai mult de formele democratice de participare, fie recurgând la procese în instanţă (foarte rare) ori la retorica anti-sistem (nu chiar extremistă, încă), fie renunţând la politică, dezgustaţi (majoritatea celor care nu se prezintă la vot). Câtă vreme întârzie să apară un nou partid politic (cu preocupările de mai sus ori cu o abordare inovativă), actualii politicieni, aflaţi în căutare de voturi, vor croi legile electorale în sensul de a-şi asigura aparenţa de legitimitate democratică, se vor folosi de fricile oamenilor în timpul campaniilor electorale şi vor continua „blaturile” cu competitorii electorali, pentru a conserva beneficiile obtinute pentru clienţii lor politici. Spre exemplu, guvernarea locală este atomizată în aproape 3.200 de unităţi administrative, tocmai pentru că primarii sunt responsabili de organizarea alegerilor; prin dependenţa financiară faţă de centru, primarii devin cheia câştigării oricărei confruntări electorale.

Cultura organizaţională a partidelor politice şi mecanismele de promovare în interiorul acestora depind de capacitatea de-a câştiga alegeri (USR poate fi excepţia, deocamdată). Şefii de campanie sau candidaţii de top se concentrează pe două strategii în alegeri: îndepărtarea în dezgust a votanţilor opoziţiei şi consolidarea voturilor de la susţinătorii lor necondiţionaţi. Astfel, în politică nu mai e loc pentru universitari sau experţi în management public, deci partidele nu mai au experienţa ori competenţa necesare pentru a gestiona instituţii şi/sau crize. Ca urmare, partidele nu mai au capacitatea de-a formula o viziune, de-a oferi un scop ori de-a propune reforme care să aibă o noimă. Astfel, câştigarea alegerilor îi expune pe liderii politici criticilor din societatea civilă, iar reacţia celor aleşi este să recurgă la opacitate în procesele decizionale, la false acuzaţii împotriva organizaţiilor societăţii civile şi/sau la populisme în relaţia cu alegătorii, închizând cercul vicios al promovării dezgustului faţă de politică.

Figura 3. Distribuţia geografică a unităţilor administraţiei publice locale

Notă: Fiecare +1 se referă la consiliul judeţean respectiv, o autoritate a administraţiei locale de rang mai înalt decât comunele, oraşele şi municipiile; la Bucureşti, +1 se referă la Consiliul General.
Sursa: Vrabie, 2016

Justiţia este sub presiune permanentă din partea politicienilor, tocmai pentru motive electorale (din păcate, nici chiar magistraţii nu reuşesc să contracareze, dezvoltând legături mai strânse cu publicul, deşi ar fi avut ocazia să facă acest lucru în 2016, cu ocazia alegerilor pentru Consiliul Superior al Magistraturii). Cu scopul de a menţine dependenţa primarilor faţă de centru, au fost create sisteme de finanţare discreţionară, dar chiar aprobarea acestor cheltuieli bugetare poate deveni o infracţiune de abuz sau corupţie. Din acest motiv, politicienii ar prefera o legislaţie care ignoră standardele de responsabilitate, diluează definiţiile unor infracţiuni, stăvileşte frenezia procurorilor anticorupţie şi/sau chiar subordonează magistraţii voinţei politice. Din această perspectivă, tabăra formată din Guvern, majoritatea parlamentară şi majoritatea din Curtea Constituţională se confruntă cu o fragilă alianţă conjuncturală între societatea civilă în sens larg, Preşedinte şi Comisia Europeană (via MCV).

În ciuda aprecierilor optimiste din 2014/2015, conform cărora România ar fi atins un punct de inflexiune, regimul său politic rămâne caracterizat drept o democraţie deficitară, fiind viciat de o guvernare ineficientă şi opacă. Competiţia electorală nu poate rezolva, de la sine, problemele structurale create de incompetenţa decidenţilor. Combaterea reală a sărăciei ori a discriminării nu par să aibă şanse de succes, în timp ce europenizarea ori combaterea corupţiei par blocate, deocamdată. Soluţia alternativă, autarhică, nu ar trebui să aibă prea mari şanse de izbândă (pe termen lung), chiar dacă este acum îmbrăţişată de retorica partidelor din coaliţie (PSD şi ALDE) şi a unora din opoziţie (PNL şi, mai ales, PMP). Mişcările politice care s-ar putea dezvolta în jurul Centenarului din 2018 vor deveni cheia parcursului democratic vs. iliberal al României, cel puţin până în anul super-electoral 2024.

Figura 4. Poziţia României în Indicele Democraţiei, realizat de revista The Economist

Notă: Cele 4 categorii din legendă au primit un cod de culori de la 0 la 10, astfel: regim autoritar între 0 şi 4; regim hibrid între 4 şi 6; democraţie deficitară între 6 şi 8; democraţie deplină între 8 şi 10. Graficul arată că Indicele Democraţiei pentru România a scăzut de la 7,06 în 2006-2008 până la 6,62 în 2016, după ce a atins un minim de 6,54 în 2011-2013. Scăderea aparent mai pronunţată în 2016 decât în 2013 se datorează modificărilor survenite în palierele superioare, cu notele 7, 8 şi 9.
Sursa: Economist Intelligence Unit, 2017