Mândru ți-e CAS-ul, voinice? (RO, social-liberal?!?)

Săptămâna asta, Parlamentul va decide asupra reducerii CAS-ului cu 5%. Există argumente care susțin că-i o măsură foarte bună, după cum există și argumente care arată că nu-i momentul acum… Ideologic, dezbaterea a fost subțire rău de tot; economic, a fost neconvingătoare; politic, încă e varză! Partea mai neplacută e că încă n-a văzut nimeni cifrele, adică analiza cost-beneficiu a alternativelor de reglementare sau măcar studiul de impact al acestei opțiuni concrete 🙁 Motiv pentru care zic să pun și eu un pic de gaz peste foc, cu o variantă care pe mine mă roade de mai multă vreme 😉 Propunerea mea este să nu reducem CAS-ul, ci să-i obligăm pe angajatori să contracteze acești 5% în asigurări private de sănătate, pentru angajații lor!

sursa foto: Liviu Pop

Desigur, dacă păstrăm CAS-ul la nivelul de-acum, n-avem niciun câștig, nicio pierdere, însă băltim 🙁 Și, înțelegând că băltirea nu-i bună de nimic, mai bine facem ceva! 😉 Dar nu-s convins că o astfel de reducere e sustenabilă la nivel macro-economic, așa încât propun 3 argumente (evident, tot fără cifre, că MFP n-a publicat nimic pe tema asta, iar cifrele prezentate de-un fost ministru cu probleme nu-s tocmai convingătoare), pentru care cred eu că-i mult mai bine să facem o injecție de capital in asigurările private, adică să folosim aceiași bani, dar nu ca să-i dăm tot statului, ci să-i folosim pentru a dezvolta economia/sectorul de servicii și pentru a crește calitatea vieții pentru cei mai amărâți dintre angajați:

1. Recunosc, există pericolul corupției și/sau al practicilor neconcurențiale în privința acestor noi contracte, între angajatori și asiguratori. Pot apărea contracte cu dedicație, parandărături mari, zeci de conflicte de interese… Noroc c-avem instituții care să ne protejeze (ANI, DNA, Consiliul Concurenței), respectiv jurnaliști și OeNGiști vigilenți, care să ne tragă semnalele de alarmă 😛
2. De pe urma contractelor pe care le propun eu, statul tot mai ia TVA, deci nu trebuie să „piardă” chiar toți banii, ci mai rămâne cu 24% din 5%, chiar dacă puși în alt buzunar. Partea bună e că abia în momentul ăsta, al contractelor la vedere, am avea garanția că vor ieși la iveală mai multe locuri de muncă, din care statul ar mai „ciupi” și impozitul pe salarii (unii angajați la negru ar pune presiune pe angajatori, ca să poată beneficia de asigurarea suplimentară; asiguratorii și spitalele vor face angajări, pentru a face față volumului de muncă suplimentar contractat).
3. Angajatul va conștientiza rapid că poate beneficia de un pachet de servicii de bază, prin CAS-ul standard (redus cu 5%), iar statul va fi nevoit să clarifice conținutul acestui pachet de servicii, iar că de restul de 5% (contractat privat de angajator) poate beneficia de alte servicii, urmând ca piața să diferențieze între clinicile/spitalele private (și parteneriatele lor cu asiguratorii). Cu alte cuvinte, angajatul obișnuit se va trezi cu un nivel de trai ceva mai ridicat 🙂

Astea sunt argumentele mele, de-asta cred eu c-ar fi o soluție mult mai bună să-i obligăm pe angajatori să (re)canalizeze cei 5% către asigurările private de sănătate! Avem protecția față de corupție ori de practici neconcurențiale deja asigurată, facem o injecție de capital într-un sector economic care are nevoie de stimulente pentru dezvoltare, iar beneficiile abia așteaptă să fie culese, atât de către stat (care are nevoie de venituri pentru alte investiții), cât și de către cetățean (care chiar are așteptări în privința nivelului de trai). Oare nu așa ar fi trebuit să gândească/argumenteze un guvern care se pretinde social-liberal?!?

Update 2: După două luni și jumătate, în disprețul Legii 544/2001, al Legii 52/2003 și al Legii 24/2000, a fost dat publicității și așa-zisul „studiu de impact” 🙁 Detalii la Moise Guran.

Update 1: După cum era de așteptat, toată chestiunea se amână, întrucât lupta dintre palate (Victoria/Cotroceni) n-are nicio legătură cu amărâtul de cetățean 🙁 Eu zic #decâtatât, ca o linie de cod: art. 6-7 și art. 30-34 din Legea 24/2000 (republicată) și art. 7 din Legea 52/2003 (republicată), alături de argumentația din Decizia CCR 1/2014, pentru cine vrea să-nțeleagă 😉