Mircea, fă-te că lucrezi! (RO)

. lectură de 3 min

Jocul-de-rol este o tehnică des utilizată în training. Eu nu o (mai) folosesc, de ani de zile. Beneficiul este că le dai cursanţilor şansa de-a explora o situaţie, de-a-şi imagina un comportament, de-a se pune în papucii altcuiva, chiar şi pentru o perioadă scurtă de timp. Provocarea este să ai cursanţi suficient de empatici încât să şi înveţe ceva din experienţa imaginată. Dificultatea este să-i scoţi pe cursanţi din situaţia imaginară, să nu rămână acolo… Eu am renunţat, pentru că am văzut prea mulţi oameni lipsiţi de empatie, dar dornici de-a trăi vieţile altora, oameni pentru care jocul-de-rol este doar o joacă, nu o oportunitate de învăţare 🙁

Am senzaţia foarte pregnantă că joaca fără învăţare e o altă formă a dublului standard din retorica politică, o altă formă de cosmetizare a realităţii. Cum e diferit faimosul îndemn revoluţionar citat în titlu de mascarea bisericilor în spatele blocurilor? Cum se diferenţiază oricare dintre astea două de situaţia unui cursant care intră în joc doar pentru a se scălâmbăi într-un rol, fără să arate minimă (dar cuvenită) consideraţie faţă de cerinţele exerciţiului, faţă de nevoile de învăţare ale colegilor, faţă de obiectivele cursului? Sau de situaţia lucrătorului român, care se face că munceşte mult—dar fără rost?

Sigur că ideea acestei postări mi-a venit în context de training, mai exact într-un post mortem unde m-am îngrozit de conexiunile evidente cu ştirile care ne/îmi afectează viaţa:

  1. Pretinzând că-i fac un bine naţiei, nişte oameni de mâna a treia, în poziţii de mâna a doua, dar plătiţi cu onorarii de mâna-ntâi, au făcut nişte coduri, s-au apucat să le aprobe, să le pregătească punerea în aplicare, doar din joacă, fără să-şi dorească să-nveţe ceva din treaba asta—ceva despre mai buna funcţionare a justiţiei în ţara asta. Rezultatul este că ne pregătim de-un mare haos în justiţie, numai bun pentru pescuitorii electorali în ape tulburi. Şi promit c-am să dezvolt subiectul ăsta, pentru că mă roade…
  2. Jucându-se de-a soluţionarea unor mari probleme de politică naţională, de sistem electoral, stat de drept, separaţia şi conlucrarea puterilor în stat, anticorupţie, s-a ridicat steagul modificărilor constituţionale pentru nişte scopuri, s-a făcut un mare studiu cu alte recomandări şi totul s-a finalizat cu nişte propuneri legislative care nu răspund nici scopurilor, nici recomandărilor—nici măcar nu soluţionează nimic 🙁 Şi despre astea mă voi strădui să scriu, rând pe rând, cât de curând, pentru că mă doare…
  3. Uitându-şi (sau refuzându-şi?) misiunea de supraveghere şi de asigurare a bunei funcţionări, a independenţei operaţionale, a calităţii managementului ANI, respectiv ignorând voinţa clar exprimată în elaborarea SNA4, de-a nu modifica legislaţia în vigoare fără o evidenţă clară a nevoilor de corecţie/rectificare, dar plăcându-i să se bage-n joaca de-a scrisul propunerilor legislative, CNI a hotărât să-i ţină isonul unui om care a capturat ANI, chipurile pentru a satisface dorinţele Comisiei Europene, dar uitând de nevoile contribuabilului român 🙁

M-am săturat de joaca asta dementă din care nimeni nu-nvaţă nimic, dar toată lumea trage concluzii la TV! Mă-ntreb dacă la toamnă, la recensământ, putem întreba oamenii ce-şi doresc: pâine şi circ sau altceva?!? Realizaţi că nimeni şi nimic nu ne educă să ne întrebăm, să ne cercetăm, să aflăm noi ce vrem de la viaţă? Nu mă refer la popor, la alegători, luaţi statistic, ci la fiecare dintre noi, individual, cu valorile, motivaţiile, interesele şi aspiraţiile noastre…

La training, cel mai jenant moment poate fi cel din dimineaţa primei zile, când îi întrebi pe cursanţi ce aşteptări au, ce vor să obţină, să înveţe din acest curs, iar ei îţi pot răspunde, plat, neimplicat, lucruri şi informaţii noi—adică te invită să intri-n rol, să te faci că-i înveţi ceva, pentru că ei n-au chef să-şi bată capul cu întrebarea eu (ştiu) ce vreau?… Pasărea asta măcar ştie ce vrea de la viaţă—să zboare! Şi e-n stare să-şi asume că va muri trăindu-şi visul!…