În ultimele săptămâni, am citit enorm de multe luări de poziţie faţă de criza politică ori lovitura de stat (care ne ţine privirea departe de agenda deciziilor economice ale actualului guvern). Unele scrieri sunt de calitate, altele nu prea; dar toate sunt pătrunse de un fior privind relativismul, ambiguitatea, inconsecvenţa—un fior de teamă, de nesiguranţă, de ură, de furie, de speranţă, deh, tot fior… Adică, acum, spre finalul tranziţiei, când ceaţa părea că se risipea şi glodul de sub noi părea că se-ntărea, când oamenii păreau că-şi găsesc repere fixe şi minime certitudini, când începeau să privească zâmbitori unii la ceilalţi şi încrezători spre viitor, iată, au mai primit nişte lovituri neaşteptate, care i-au debusolat complet!
sursa ilustraţiei: Igor Vieru
Relativismul ăsta (însoţit de ambiguitate şi inconsecvenţă) vine din nehotărâre, iar nehotărârea cred că vine din lipsă de ştiinţă sau de dedicaţie sau de încredere. Dac-am şti cum e cu statul-de-drept, atunci am face lucrurile ca lumea; dac-am fi dedicaţi, atunci am învăţa şi-am face lucrurile ca lumea; dac-am avea încredere în propriile forţe, am fi dedicaţi să-nvăţăm cum să facem lucrurile ca lumea! În lipsă, relativizăm tot ce ne-apare-n cale, să nu se prindă ceilalţi că nu (vrem să) ştim, ori să nu se prindă că nu ştim ce vrem 🙁 Iar în ceaţă şi în glod nimic nu se poate construi! Şi, când ne dăm seama că nu putem construi nimic, ne cuprinde-acel fior, care poate fi şi spaimă, şi dezgust, şi chiar nebunie… Dar mă bucur că măcar scriem şi citim, pentru că ambele au darul de-a rafina ştiinţa şi dedicaţia, ducând la conturarea intenţiei de acţiune, la internalizarea valorilor şi principiilor—curând, poate(,) chiar şi la acţiunea propriu-zisă 🙂
Manole avea deja ştiinţa (la fel ca toţi comentatorii care scriu despre criza politică, zilele-astea), dar a avut nevoie de-un stimul extern pentru a-şi găsi dedicaţia. Odată ce şi-a asumat obiectivul şi sacrificiul, a pornit construcţia şi-a fost de neoprit! Privesc la oamenii politici (pe care şi eu îi huiduiesc) în această nouă cheie şi, deodată, realizez că unii dintre ei chiar şi-au asumat nişte obiective şi sacrificii, că ei construiesc lucruri, după ştiinţa şi puterile lor. Noi doar comentăm de pe tuşă că nu ne place constitu construcţia pe care au pornit-o ei, pentru că noi încă nu ne-am asumat un obiectiv şi un sacrificiu pe măsură? Nu pot răspunde la întrebarea asta în numele altora (e o chestiune de misiune şi contribuţie), dar eu am realizat, de curând, că glodul şi ceaţa care mă-mpiedică pe mine sunt înlăuntrul meu! Şi n-aş fi ajuns la răspunsul ăsta fără prieteni!
Statul-de-drept e defect de multă vreme, în România; lucrurile pe care le-am construit în timp se tot năruie, pentru că nu prea ştim ce vrem! Oarecum natural, când vezi că se năruie ceva ce tu ai construit, oricât de mic ar fi acel ceva, ai tendinţa de-a căuta vinovaţii, de-a-i arăta cu degetul—mai constructiv ar fi să te-ntrebi tu ce-ai greşit?, cum ai putea face mai bine?, ce eşti pregătit să sacrifici pentru a o lua de la capăt?, apoi să-ţi chemi echipa, să le explici oamenilor şi s-o porneşti de la zero, cu încredere! Cum discutam aseară, normalitatea din realitate diferă mult de dorinţa unei anumite normalităţi, iar concluzia mea e că primul pas către atingerea unei aspiraţii e să te-mpaci cu gândul ăsta, să-l accepţi—altfel nu poţi formula obiective, nu-ţi poţi asuma sacrificii, nu poţi porni construcţia durabilă…
PS Da, ştiu că Manole moare fără a-şi putea admira rezultatele muncii, fără a putea judeca/aprecia dacă a meritat sacrificiul—dar ce-a construit el, fără ambiguităţi, inconsecvenţe ori relativisme, era menit, din start, pentru ceilalţi, nu pentru sine… Iar asta face pilda şi mai adecvată vremurilor noastre, asta face sacrificiul (eventual) asumat de noi cu atât mai valoros—gândiţi-vă doar la fântână, amintire şi recunoştinţă 🙂
){kind=link}
){kind=link}
){kind=link}
){kind=link}